George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
Crește sala printre convocări naționale (II)
Trebuia să merg la lotul național de juniori care se afla în cantonament la Piatra-Neamț. După cum spuneam, încă lucram la IRCR și antrenam în sălița mică de la „Rafinorul”, de la Rafinăria 1, cea care a devenit ulterior „Astra Română”. Primisem convocarea telefonic, urmând să primesc și adresa de la FR Box pentru a se putea face „scoaterea din producție”. Adică documentul care justifica plata salariului atâta vreme cât eram detașat în altă parte. Era într-o luni de dimineață, pe la 8.30 sau 9 când i-am comunicat șefului meu direct, unul Dinu, băiat bun și el, că trebuie să plec la lot. „Emile, nu se poate. Știi că avem foarte mult de lucru”. Într-adevăr, era mult de lucru. Era închidere de trimestru, perioadă când se împlineau tot felul de situații.Atunci, toată activitatea economică era cu plan de sus de tot (*). Și nici nu erau calculatoare ca acum, erau niște mașini de calculat rudimentare, așa că mai mult calculam de mână. După cum fusese solicitarea lui Alexandru Vladar, cel care mă chemase la lot, i-am telefonat: „Tovarășe Vladar, să știți că nu pot veni la lot. Nu mi se dă voie pentru că este foarte mult de lucru”. M-a întrebat unde lucrez, cum îl cheamă pe șef, pe director, i-am spus tot ce a vrut să știe. Vladar nu a spus altceva decât „Bine, mulțumesc” și a încheiat convorbirea.
A doua zi, cum ajung la serviciu, mă cheamă directorul. Nu aveam habar de ce, dar nu mă gândeam la ceva rău. Directorul era un om aparte. Ne înțelegeam bine. Ba chiar venea și pe la sala de sport din când în când să facă mișcare.Câteva exerciții, mai lovea un sac… De cum m-a văzut, m-a și luat la întrebări: „Emile, de ce ai spus că nu te duci la lot?”. M-am gândit imediat că l-a informat Dinu, șeful meu. „Păi, tovarășul Dinu mi-a spus că avem multe situații de predat, că este mult de muncă”. „Bine, să vină Dinu la mine!”. Și șeful meu direct a fost întâmpinat cu întrebări imediat ce a intrat în cabinet: „Măi Dinule, ce se întâmplă cu Emil de nu vrea să meargă la lotul național?”. „Păi, știți, tovarășe director, că așa și pe dincolo”, adică a repetat povestea cu munca multă. „Măi Dinule! Măi băiatule! Munciți toți ca niște câini pe sub căruțe, vara. Nu faceți nimic și acum nu îți poți mobiliza oamenii? Ia-ți toți normatorii și treceți la treabă. Emil trebuie să meargă să reprezinte România! Tu știi ce înseamnă asta? Să mă cheme pe mine la partid și să mă ia la întrebări, pentru ce?”. Se vede treaba că Vladar ajunsese cu telefoanele direct la județeana de partid, iar ordinul primit de la partid nu se putea discuta. Directorul s-a întors către mine și mi-a spus: „Începând de azi, atunci când ai nevoie pleci fără niciun fel de problemă. Răspund eu!”.
Se vede treaba că cei de la Federația de Box au fost mulțumiți de mine, ca dovadă că au început să mă cheme din ce în ce mai des. Nu a fost problemă cât am fost la „Rafinorul”, însă mi-a venit mai greu când am început să ridicăm sala de box de la Uzina „1 Mai”. Erau multe amănunte pe care trebuia să le controlez îndeaproape deoarece țineau strict de box.
* * *
(*) În România dintre anii 1947 și 1989 Economia socialistă era planificată, condusă de organismul central numit Comitetul de Stat al Planificării, cel care stabilea coordonatele economice în funcție de cerințele pe care le formula conducerea Partidului Comunist Român, unicul acceptat legal. (n.a.)
