100 de scrisori din Casa Muzeului de Piatră

Ionuţ Vulpescu

Întotdeauna când scrii o scrisoare aștepţi un răspuns. E o interpelare directă, sentimentală, pasională, îngrijorată, un gen care se zbate între poveste și jurnal, și care poate să devină legendă atunci când nu ţi se întoarce niciun răspuns. Toate legendele noastre sufletești zac în scrisori. Au devenit discursuri elegante și romantice, de neîntâlnit astăzi, între albastrul și verdele reţelelor de socializare. Ba chiar au devenit muzeale, în felul lor, nostalgice, pe alocuri, ar spune unii, desuete. Dar nu e deloc așa. Când scrii o scrisoare, îţi exersezi o putere sufletească. Atunci când scrii câteva scrisori, începi să ai o miză spirituală. Când scrii o sută de scrisori, înseamnă că ai o iubire de îngrijit și de purtat.
Cartea pe care o lansăm astăzi e a unor oameni legaţi de scrisori: unul în lumea aceasta, unul în lumea de dincolo. Două lumi pe care doar iubirea le poate solidariza. Giorgiana Avramescu i-a scris prima dată lui Lucian Avramescu după ce a cunoscut durerea plecării lui. Trăiești ani de zile lângă un om, dar nu îi scrii niciodată. De ce? Pentru că nimeni nu scrie din disponibilitate. Primele scrisori sunt întotdeauna sunete de disperare, bocete surde, suferinţe care caută să fie educate. Când numărul lor începe să crească, scrisul devine terapeutic: el nu învinge singurătatea care începe să locuiască toate intimităţile noastre, dar face mai evidentă încercarea de a învăţa lumea în absenţa celor fără de care credeai că nu poţi trăi.
Cartea Giorgianei Avramescu ne propune să ascultăm tăcerile altfel. Când cineva tace, scrie. Când cineva scrie, suferă. Când cineva a suferit, ai întotdeauna cel puţin o carte bună pe masă. Prima lecţie a acestei cronici afective care însumează 100 de scrisori e că fericirea se trăiește în senzaţii, durerea se trăiește și se domesticește prin cuvinte. Singura relaţie de egalitate posibilă pe lumea aceasta e cea a iubirii care se răsplătește prin iubire, după cum mărturisește una dintre scrisori. Și despre această egalitate va fi vorba, una la care mulţi aspiră, dar pe care puţini și-o permit.
Lucian Avramescu a fost întocmai ca în Caietele lui Cioran, o fiinţă a cărei misiune a fost să dobândească titluri în ireparabil. Un titlu de nobleţe a fost iubirea purtată familiei, unul dintre puţinele lucruri demne și ireparabile pe pământ. Iubirea pură, care crește apartenenţa, grija, siguranţa. Toate aceste sentimente au fost încadrate de un zid de piatră al Muzeului care a devenit casă, loc de pelerinaj, templu al dragostei, loc de reculegere, muzeu. Îndrăznesc să spun că toate acestea au fost posibile pentru că Lucian Avramescu a fost, așa cum Giorgiana spune despre fata lor, un om greu de păcălit. A știut foarte bine că istoria păcălește, că memoriile rămân numai de pe urma celor care se îngrijesc de viitorul trecutului lor, și așa a luat naștere acest cult al rădăcinilor pe care Muzeul în Piatră le adăpostește. Din acest muzeu, s-au scris scrisori, iar marea provocare a fost ca inima care le scrie să nu ajungă de piatră la rândul ei. Primele, ale vieţii de după viaţă, ale timpului pământesc pe care Lucian nu l-a mai avut.
Cele 100 de scrisori sunt sărbătorile, momentele astrale, cruciadele inimii de femeie și ale durerii de mamă care se trăiesc fără Lucianul pământesc. „Tu nu ești singur de noi”, „noi nu suntem singure de tine”, se scria în ultimele zile ale lui decembrie 2021. Și e ciudat să vezi cum după Confesiunile unui mut care a vorbit cândva, scrise de Lucian Avramescu la ceasurile chinurilor lui, apar cele 100 de scrisori ale suferinţelor celor de după el. Fiecare epistolă e consecinţa unei tăceri despre boală, despre obiceiurile bolii, despre rutina confruntării și rezistenţei în faţa ei. Dar ce fel de scrisori sunt acestea? Sunt scrisori-psalmi, care caută îndurarea lui Dumnezeu și mângâierea. Scrisori-palimpsest, care ivesc urmele unor traume și ale unor forme de curaj. Scrisori-document, care depun mărturia cărților despre singurătate care au ieșit din condeiul lui Lucian Avramescu. Scrisori-jurnal, în care se aude plânsul unei fiice și rugămintea unei mame către tatăl ei, să îi apară în vis. Scrisori-dezlegări, în care căsnicia și căsătoria sunt măsurate ca iubire și deziubire între oameni. Scrisori-testament, pentru că cel mai de preţ lucru lăsat de Lucian Giorgianei, dincolo de fiica lor, sunt oamenii, care și-au alăturat inima și empatia acestui cămin.
În toate acestea, Giorgiana Avramescu așază cea mai limpede declaraţie de dragoste. „Mi-e durere de tine”. Pentru că doar iubirea adevărată ajunge să doară. Pentru Giorgiana Avramescu sunt două fluxuri cognitive și afective care se confruntă și a căror coliziune nu are cum să nu doară. Unul, al naraţiunii obiective care curatoriază acest spaţiu. Are dreptate când spune că a vizita casa lui Lucian Avramescu înseamnă a-l povesti. Vizitatorii sunt oaspeţi, familia e gazdă. Muzeu, aici, e un fel de a numi o viaţă deschisă și pusă la îndemâna oamenilor. Când ziua se termină, începe cealaltă naraţiune, un alt flux: cel subiectiv, al durerii, al intimităţii, al sacrificiului. Casa din Muzeul de Piatră e vicleșugul care face ca Lucian Avramescu să fie prezent în toate formele permise unei amintiri: ca om de lume și om al alor săi, ca scriitor, jurnalist, tată, partener, prieten, ca singuraticii din poeziile lui Rilke și ca eroii sentimentali din cântecele lui Beethoven.
În urmă cu un an, Giorgiana Avramescu scria:
„La un moment dat, din oameni rămân hârtii. Dosare întregi care arată zbaterile lor, munca, agoniseala. Hârtiile îşi au rostul lor. E bine când sunt. E rău când lipsesc. E dureros că după plecarea oamenilor din această lume, începe să nu mai conteze esenţa. Iubirea, sentimentele, tot ce a fost frumos. Toate aparţin trecutului. Hârtiile devin prezent, viitor, tot ce-ai fost şi nu mai eşti. Trist, nu? Te las, acum! Mi-e sufletul obosit. Mi-e tot, şi nu mi-e nimic.”
Lucian Avramescu nu a fost un om al hârtiilor, ci al cuvintelor. Mai mult, al sensurilor lor multiple, crude, vii. O carte despre el a sfârșit prin a fi o carte în dialog cu el: scrisorile acestea sunt un fel de a reproduce actualitatea unei prezenţe și manierele ei vitale. Lucian Avramescu era un om al interacţiunii, al chinesteziei, al emoţiilor, al relaţiilor care devin. Mulţi din generaţia lui și mai ales din cele de după au fost oameni de hârtie. El a fost însă un om de primă pagină, care a locuit lumea cu luciditatea unui cronicar și a iubit-o cu metehnele lui de poet. De aceea, unii oameni aveau să îl decepţioneze întotdeauna, iar alţii aveau să poate chipul lui Dumnezeu pentru el. Giorgiana Avramescu îi strigă, printre rânduri: „Pentru tine, eu eram Dumnezeu. Şi mi-era frică de încrederea asta, pentru că puterile mele erau limitate.” E adevărat, dar Dumnezeu are și chipul omului, al pământului, al îndoielii, al victoriei credinţei asupra deznădejdii. Poate tocmai de aceea, cele 100 de scrisori sunt rugăciuni către un suflet iubit, sunt rânduri pe care Dumnezeu le poartă între oamenii văzuţi și cei nevăzuţi.
Mi se pare fabulos că într-o singură carte regăsești portrete culturale, oameni care au animat prin cultura și vocaţia lor Muzeul de Piatră, prieteni care au ţinut universul Avramescu viu și închegat, dar că nu e pagină în care să nu afli cum fiecare dintre noi, în relaţiile noastre de simpatie, amiciţie, preţuire, am încercat să privim la o lume din care Lucian s-a retras. Ceea ce e cu adevărat spectaculos însă e că oricât de încercat a fost acest loc, Muzeul de Piatră a fost și rămâne o lume caldă din care dragostea și revelaţia n-au lipsit niciodată.
Îi mulţumesc în numele nostru, al tuturor, Giorgianei Avramescu, pentru încrederea de a ne fi lăsat la dispoziţie primele 100 de scrisori către Lucian: e un gest pe care îl preţuim. O durere împărtășită va fi mai simplu de purtat. Și, cu plăcere vinovată, trebuie să recunoaștem, cel mai mare deliciu e să citești scrisori care nu-ţi aparţin.