Luiza Rădulescu Pintilie
Anul trecut, au emigrat definitiv aproape 50000 de români, cel mai mare număr din ultimele trei decenii, o Românie mai mică, reunind peste patru milioane de suflete, conturându-se acum în afara granițelor țării. Cu ultimii semeni plecați să-și facă o viață mai bună oriunde au văzut cu ochii a dispărut, simbolic, de pe harta națională un județ de mărime medie. Au luat cu ei speranțele în vremuri mai bune și , nu în ultimul rând, nădejdea în Dumnezeu de vreme ce, străini între străini fiind, confruntați cu dificultăți de adaptare, unul dintre primele locuri- dacă nu chiar primul loc- pe care îl caută românii plecați în străinătate este biserica, încurajați fiind de faptul că Biserica Ortodoxă Română s-a străduit să fie alături de migranții români, oferindu-le nu numai asistență religioasă, ci și ajutor umanitar și susținere sufletească prin cei peste 600 de clerici trimiși să-și împlinească menirea în parohii organizate în toată lumea aceasta mare.
Fiindcă și în Prahova aproape nu există așezare din care să nu fi plecat semeni aflați în căutarea unei bucăți de pâine mai albe pentru ei și familiile lor ori a unei împliniri personale și profesionale pe care au considerat că nu o pot atinge rămânând “acasă” și deopotrivă fiindcă și pentru aceștia biserica este- sau se cuvine să fie- un reper în comunitățile în care încearcă să se integreze și să-și continue viața , i-am cerut îngăduința să-i adresăm câteva întrebări preotului paroh Adrian Diaconu, protopopul Elveției în cadrul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, slujitor în parohiile bisericilor ortodoxe românești din Geneva și Lausanne, din cantonul de Vaud, o zonă în care sunt trăitori peste 2000 de ortodocși români din cei aproape 10000 care locuiesc în prezent în Elveția. Născut la Ploieşti, în noiembrie 1955, fost preot paroh în satul Blejoi (1981 – 1992), părintele Adrian Diaconu a avut o contribuţie majoră la reconstruirea bisericii ortodoxe, care fusese distrusă complet la cutremurul din 4 martie 1977. Mai mult decât atât, în ședința publică din decembrie 2010 în care s-a hotârât să i se confere titlul de “Cetăţean de onoare” al Comunei Blejoi, s-a evidențiat meritul domniei sale de a fi reușit „să unească enoriaşii pentru această lucrare a Domnului, cât mai ales pentru că a avut puterea să se ridice împotriva unui regim politic potrivinic propovăduirii cuvântului Domnului şi care nu agrea libertatea religioasă”.
Din octombrie 1991, când părintele Adrian Diaconu a fost chemat din ţară şi numit ca preot permanent din ianuarie 1992, la recomandarea părintelui profesor Constantin Galeriu, în Parohia „Tuturor Sfinţilor Români” din Lausanne – parohie a exilului românesc, preacucernicia sa întreţine flacăra credinţei, a spiritualităţii şi a tradiţiilor neamului românesc în inima , cugetul și făptuirea celor plecați , desfășurând deopotrivă activităţi de pastoraţie și de catehizare, culturale şi social-filantropice.
Mulţumindu-i prea distinsului nostru interlocutor, şi din acest colţ de pagină, pentru deschiderea cu care a dat curs demersului nostru jurnalistic, prezentăm în numărul de astăzi şi în următoarele două numere ale ziarului nostru amplele domniei sale răspunsuri, deopotrivă interesante şi emoţionante.
– Preacucernice părinte protopop Adrian Diaconu, statistici de dată recentă reconfirmă nu doar că exodul românilor care-și doresc o viaţă mai bună nu s-a încheiat, ci mai ales că acesta continuă și se intensifică, anul trecut, de exemplu, înregistrându-se cel mai mare număr de emigranţi din ultimii treizeci de ani. Domnia Voastră, ca slujitor, nu numai de mulţi ani, dar și cu mare și de apreciat râvnă, într-o importantă parohie ortodoxă europeană, fiind protopop pentru comunităţile româneşti din Geneva şi Lausanne, din Elveţia, cât de important apreciaţi că este pentru cei care fac o asemenea alegere ca în procesul adaptării lor la noua viaţă, deloc ușor ca străini între străini, cum se spune, să se întâlnească, să se regăsească, să-și afle o ancoră de stabilitate, de încredere, de echilibru, în biserică și în credinţa în care s-au născut, cu care au crescut și cu care au plecat de acasă?
– Pentru un răspuns complet ar trebui să precizez mai întâi că fenomenul diasporei este unul foarte complex, pe de o parte, iar pe de alta este unul tulburător și dramatic. Meditând la ceea ce s-a întămplat în istoria poporului Israel (de la care am dobândit termenul de diasporă – dispersare), constatăm că a existat într-adevăr o mare diasporă evreiască, dar aceasta a fost prevestită de Dumnezeu, avertizându-l pe Moise că atunci când poporul va păcătui, atunci când se va îndepărta de Dumnezeu prin neascultare și atunci când Dumnezeu se va mânia pe popor, îl va împrăștia.
Cred că acest exemplu trebuie luat în serios atunci când vrem să facem o analiză corectă a diverselor cauze ale fenomenului diasporei, indiferent despre ce țară vorbim. Țara noastră a ajuns în situația nemaiîntâlnită în istoria ei, ca milioane din fiii și fiicele ei să aleagă calea emigrării nu pentru că a umblat în voia lui Dumnezeu.
Dar, în același timp, nu putem să ignorăm faptul că Dumnezeu, de atâtea ori în istorie, a făcut ca tot răul să fie spre binele omului și al poporului drept-credincios. Mesajul Lui pentru diaspora românească, în acest caz, este cu atât mai valoros și el s-ar putea traduce astfel: și în diasporă aveți o misiune, aveți un mandat, aveți o chemare foarte înaltă, aceea de a trăi după învățătura și valorile pe care le-ați dobândit prin Hristos!
Aceasta este ancora de stabilitate despre care vorbiți, și ea se dobândește și se menține vie prin relația sinceră și consecventă cu Biserica strămoșească, cu valorile ei spirituale și culturale care ne definesc pe noi în această lume.
În condițiile în care avem patru milioane de români care au emigrat este clar că avem o mică Românie în afara României, de aceea impactul așteptat al diasporei românești pentru România va fi unul în stare să aducă schimbări majore în societatea românească.
Așa cum menționează prof. Adrian Papahagi, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj «Diaspora românească a devenit avangarda României în drumul către ea însăși. Și drumul către ea însăși nu este doar ceea ce ne place, ci ceea ce vedem că se întâmplă aici în Occident. România are într-un fel șansa, datorită întârzierii comuniste, să fie contemporană cu propriul ei viitor !
Am credința și speranța că diaspora este viitorul României în sensul experienței, clarviziunii și rigorii pe care românii o dobândesc din țările în care s-au stabilit să muncească. Nu încape îndoială că România va arăta ca orice țară avansată europeană peste 20, 30 sau (cel mult) 50 de ani. Nu integral, pentru că nu vom putea avea universități și centre culturale înființate de acum 800 de ani, ca la Londra, dar vom avea și noi infrastructura bine pusă la punct, autostrăzi, un sistem sanitar competent, respect față de cetățean, precum și salarii decente pentru toată lumea, ca în țările occidentale.
Dar vom avea și secularizarea, vom avea și descreștinarea și îndoctrinarea stângistă a copiilor noștri în școli, și alte asemenea deviații…
Uniți în rugăciune, în credință și în nădejde, și hotărâți să acționăm, prin comportamentul nostru atent la aceste deviații, noi creștinii formăm personajul colectiv cu atitudine, care – prin coagularea sa – poate atrage lucrarea Duhului asupra poporului, a societății și a Bisericii. Acest personaj colectiv cu atitudine este în primul rând familia și apoi biserica creștină, cele două instituții divine prin care lucrează nemijlocit Dumnezeu, cu noi și cu societatea în care trăim, oricare ar fi aceea.
S-a spus, pe bună dreptate, că familia este o mică biserică, ”biserica de-acasă” (ecclesia domestica), cum o numește Sf. Ioan Gură de Aur. Ei bine, în mica noastră ”biserică de-acasă” noi încercăm, mai ales aici în diaspora, să dăm prioritatea cuvenită credinței în Dumnezeu și păstrării tradițiilor creștine ortodoxe, spre binele nostru și al copiilor noștri.
Învățăm părinții să-și aducă de mici copiii la biserică duminica dimineața, spre a fi împărtășiți cu Sfintele Taine, pentru a fi mai apoi spovediți (de la 7 ani), spre a prinde dragoste de sfintele slujbe și a crește în atmosfera curată a Sfântului Lăcaș.
Este o diferență covârșitoare între un copil care la ora Sfintei Liturghii se găsește în biserică și altul care ignoră chemarea lui Hristos. Într-un fel va crește unul, în alt fel celălalt!
– În opinia domniei voastre, ce apreciaţi că se poate împrumuta din cultura occidentală pentru educaţia copiilor noștri și ce s-ar cuveni să păstrăm din propria noastră cultură creștin-ortodoxă?
– A-ți dori să ai și în România ”o țară ca afară” nu înseamnă să copiezi ad literam absolut tot din Occident, ci să ai discernământul și inteligența necesare de a lua ceea ce este bun și bine, începând cu tot ceea ce a dat creștinismul Occidentului: etica muncii, seriozitatea, compasiunea față de celălalt, îngăduința, toleranța, dar să nu iei neapărat tot ceea ce este rău, din care-i derivă și decadența, fiindcă nu totul este perfect aici în Occident, așa cum nu totul este rău la noi acasă.
Aceasta este o lecție pe care românii din diaspora trebuie să o învețe și să o transmită și celor de-acasă. Că ne întoarcem în țară, sau nu, mai puțin contează, din acest punct de vedere! Contează ca oricare dintre noi să putem contribui, de oriunde am fi, la păstrarea valorilor culturale și spiritual-creștine care ne identifică pe noi ca neam în istorie și în Europa.
Fără aceste valori, care țin de cultura, de spiritualitatea și de credința noastră creștin-ortodoxă nu reprezentăm nimic aici în Occident.
Occidentul este o sumă de constituții și instituții. Trăim aici într-o țară occidentală cu o lungă tradiție de separație a puterilor în stat, cu reguli și legi bine implementate în rândul cetățenilor, iar acesta este un lucru extraordinar. Toate aceste reguli care țin de organizarea instituțională a Occidentului, legile care au garantat proprietatea privată, legile care au dat libertate de conștiință și libertate presei toate trebuie să rămână, ni le păstrăm aproape și trebuie să le transmitem și copiilor noștri!
Ethosul, cultura și spiritualitatea însă, nu! Cultura secularistă, nihilistă și ateistă occidentală nu este convingătoare, și cred că ne putem permite să fim noi înșine, ca români, ca sârbi, ca polonezi, ca est-europeni, în fața occidentalilor care ei înșiși suferă de o oarecare amnezie.
Iată doar trei dintre multele exemple care ne obligă să fim foarte atenți la ceea ce preluăm din ideologiile Occidentului : secularizarea; paricidul și ideologia (sexo-marxistă) a identității de gen; neomarxismul și corectitudinea politică. Toate aceste ideologii subversive distrug temeliile creștine ale identității occidentale.
Secularizarea neobservată, necontrolată și neamendată de familie și de biserică (personajul colectiv cu atitudine), ne conduce inevitabil către o religie fără Dumnezeu, de unde și îngrijorătoarea expresie: ”noua religie seculară este să nu ai nicio religie”!
– Când domniei voastre v-a fost încredinţată o asemenea vrednică și dificilă misiune, ca preot și sprijin al românilor din diaspora confruntaţi cu diverse provocări , de la dorul de casă la contactul cu realităţi și cerinţe noi, vă remarcaserăţi deja în toată strădania cu care aţi păstorit o parohie dintr-o cunoscută și importantă comună prahoveană – Blejoi, în toată truda de a ridica o sfântă biserică. Dacă mi-aș lua îngăduinţa să vă rog să priviţi în urmă, la acel moment de alt început în rândul comunităţii ortodoxe românești din Elveţia, care consideraţi că a fost provocarea cea mai mare pe care, la rându-vă, aţi avut-o de trecut ? Dar cea mai frumoasă?
– Drumul nostru către împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu este presărat, ca și drumul Crucii lui Hristos, cu multe obstacole, încercări, ispite și suferințe. Noi, preoții, trebuie să știm că doar prin acestea putem avansa și că nu poți ajunge la bucuria Învierii fără să treci mai întâi prin suferințele Crucii.
În cei 32 de ani de preoție în Elveția (am ajuns aici în octombrie 1991, la doar două săptămâni după târnosirea bisericii de la Blejoi), încercările au fost multiple, dar știți cum se spune: „ceea ce nu te omoară te face mai puternic”.
Privind retrospectiv cred că provocarea cea mai mare pentru mine a fost mai mult o dezamăgire pe care am avut-o în primii cinci ani ai activității mele pastorale la parohia din Geneva, tocmai din partea unor persoane de la care nu mă așteptam. Mai precis, este vorba de comportamentul total ireverențios și nepotrivit al anumitor persoane din comunitatea exilului românesc de la Geneva vizavi de MS. Regele Mihai, în primii zece ani după Revoluție. Aceste persoane din cadrul exilului românesc, exil care îl avea în frunte (cel puțin moral) pe MS Regele Mihai, în loc să-l sprijine în demersul și atitudinea sa față de regimul post-revoluționar de la București, care îi era ostil (știm cu toții repetatele interziceri ale intrării sale în țară), au încercat să-i obtureze prin toate mijloacele posibile contactul cu țara prin denigrarea relațiilor sale cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că aceasta din urmă fusese compromisă în timpul regimului comunist. Regele și Regina fusese invitați deja, începând cu 1992, de mai mulți ierarhi români să viziteze țara, iar vizitele sale, care au culminat cu cea de la București, la invitația Patriarhului Teoctist, și care a adunat în stradă aproximativ un milion de susținători și admiratori, au pus pe jar conducerea (”emanată din Revoluție!”) de la București.
Persoanele avizate din serviciile românești mai vechi și mai noi ale acelor ani au intrat imediat în acțiune încercând, de-aici de la Geneva (chiar din sânul comunității exilului românesc!), să obstrucționeze contactele MS Regelui Mihai cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, acuzându-l indirect de ”trădarea” principiilor exilului românesc, pentru că acceptă invitațiile ierarhilor (”compromiși”) ai Sinodului BOR și se afișează alături de ei.
În realitate Biserica, prin credincioșii ei, era singura instituție de amploare care-l putea invita pe rege în România acelor ani, în mijlocul oamenilor cu care el dorea sa aibă contact, iar conducerea de atunci a Statului Român comandase serviciilor dezbinarea comunității exilului românesc din Elveția, tocmai pentru a arăta românilor și statelor occidentale că Regele Mihai, dacă nu poate ține unită nici măcar o comunitate de români, cu atât mai puțin nu poate uni o țară ca România.
Teama celor de la putere în România post revoluționară că regele Mihai ar putea fi solicitat de societatea civilă și de majoritatea cetățenilor să se întoarcă pe tron a făcut ca o parte din comunitatea exilului româneasc de la Geneva (e drept o minoritate, dar destul de virulentă și de vocală, care deținea și intrumentele de propagandă ale comunității) să-și arate adevărata față și aceasta a constituit pentru mine o mare dezamăgire. Tristețea venea din faptul că MS Regele Mihai chiar nu merita această atitudine și cu atât mai puțin din partea celor care se recomandau apărătorii intereselor Majestății Sale și ale exilului românesc în fața conducerii ”neo-comuniste” de la București.
Acești oameni au fost atât de abili în manipularea compatrioților lor încât vă mărturisesc că, dacă nu aș fi fost avizat chiar de MS Regele Mihai, nu mi-aș fi dat seama atunci că ostilitățile grupului recalcitrant și denigrator de la Geneva împotriva ierarhilor și a preoților BOR nu erau îndreptate în fond nici împotriva patriarhului Teoctist și nici a vreunui cleric de aici sau de-acolo, așa cum ei doreau să se înțeleagă, ci chiar împotriva Majestății Sale, și mai ales a relațiilor sale, necontrolate de ei, cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a fost cea mai mare dezamăgire a mea în cei 32 de ani de preoție în Elveția.
Printre satisfacții cred că se numără, în primul rând, faptul că MS Regele Mihai și Regina Ana, în ciuda propagandei dezlănțuite împotriva Bisericii Ortodoxe Române, și indirect împotriva Majestăților lor, propagandă ce s-a acutizat mai ales în anii 1996-1997, au continuat să participe regulat la slujbele ortodoxe românești de la Geneva și de la Lausanne, este drept, doar în biserica în care oficiam eu, fie la biserica de la Grand-Lancy – Geneva, fie la biserica din Lausanne.
Printre realizările care mi-au adus mari satisfacții aș enumera: trecerea comunității creștin-ortodoxe a exilul românesc sub oblăduirea Bisericii Mame (cu acordul Adunării generale a credincioșilor din Geneva și Lausanne din 17 mai 1992); punerea pietrei de temelie, construcția și sfințirea mică a bisericii de lemn de la Chene-Bourg-Geneva (în cadrul Parohiei Sf. Ioan-Botezătorul Geneva, în 1995); dobândirea și amenajarea spațiului Capelei ortodoxe românești dedicată ”Tuturor Sfinților Români” din Lausanne (1994-1995); hirotesia mea ca protopop pentru Elveția, cu prilejul târnosirii Capelei ortodoxe românești din Lausanne (1996); hirotonia noului arhiepiscop pentru Europa Occidentală și Meridională, în persoana Ips. Părinte Mitropolit Iosif (Paris, martie 1998); dobândirea și ornamentarea cu un iconostas ortodox și diverse icoane a bisericii catolice de la Grand-Lancy – Geneva (1998); dobândirea și ornamentarea cu iconostas ortodox și diverse icoane a bisericii Montriond din Lausanne (2022); editarea publicației parohiale CREDINȚA (neîntreruptă din 1995 și până în prezent) și, nu în ultimul rând, organizarea reuniunilor tinerilor de origine română din Geneva, Lausanne și împrejurimi (începând din anul 1995) devenită după 15 ani asociația Nepsis-Elveția, precum și organizarea Taberelor de vară pentru copiii și adolescenții din Protopopiatul Elveției, la Maison de Crêt-Bérard / Vaud, care au ajuns în 2023 la cea de-a 10-a ediție și care se bucură de un real succes!
Pentru toate acestea dăm slavă lui Dumnezeu!
– Biserica în care slujiţi acum la Lausanne și poartă un nume atât de frumos- Biserica Tuturor Sfinţilor Români- are ea însăși o istorie , la scrierea căreia aţi participat direct. Ar fi interesant să ne spuneţi câte ceva despre istoria parohiei ortodoxe române din Lausanne, mai ales că are legătură și cu Familia Regală a României, domnia voastră având o frumoasă apropiere și legătură cu Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana.
– Prima slujbă a comunității ortodoxe românești din Lausanne și cantonul de Vaud a avut loc la Templul Saint-Jean de Cour, în mai 1981, cu ocazia Centenarului Monarhiei Române (100 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol I), slujba la care M.L. Regele Mihai, Regina Ana și Regina mamă Elena au ieșit pentru prima dată în mijlocul refugiaților români.
Această ceremonie religioasă aniversară a marcat începutul unei activități de cult pentru românii ortodocși (refugiați politic) din Lausanne și cantonul de Vaud, precum și din cantonul Geneva, activitate ce s-a desfășurat până în 1992 cu preoți itineranți în cadrul ”Bisericii române libere”. Activitatea ”Bisericii române libere” la Geneva începuse chiar din 1979, fiind organizată de comunitatea exilului românesc din acest canton.
Din 1992, după eliberarea Bisericii Ortodoxe Române de controlul regimului ateist-comunist, ”Biserica română liberă” de la Geneva și de la Lausanne s-a reorganizat pe baze canonice, prin aducerea din țară a unui preot permanent pentru ambele parohii, în persoana mea, adus fiind de la parohia Blejoi-Prahova, cu recomandarea Părintelui prof. Constantin Galeriu. Tocmai construisem cu multe greutăți o nouă biserică în Parohia Blejoi, chiar în perioada regimului comunist (1984-1990).
Așa s-au format atunci cele două comunități (parohii) ortodoxe românști: ”Biserica ortodoxă română, Parohia Sf. Ioan-Botezătorul, din Geneva” și ”Biserica ortodoxă română, Parohia Tuturor Sfinților Români, din Lausanne și cantonul de Vaud”, care se află în relaţie canonică, spirituală, dogmatică şi liturgică cu Biserica Mamă, reprezentată în teritoriu de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale din cadrul MOREOM, cu sediul la Paris.
Ambele parohii au continuat și continuă, pe baze canonice, activitatea de cult începută în 1979 la Geneva și, respectiv în 1981, la Lausanne, de către refugiații români.
Trebuie menționat că trecerea acestor două comunități ale exilului românesc de sub omoforul Bisericii ortodoxe a rușilor din afara frontierelor, cu sediul la New-York, sub omoforul Bisericii Mame – Biserica Ortodoxă Română – nu s-a făcut în mod forțat, ci la cererea și prin votul majorității refugiaților români din Geneva, Lausanne și împrejurimi, reuniți în adunare generală la Templul Fusterie din Geneva, în 17 mai 1992. La această adunare generală a asistat și Ips. Părinte Mitropolit Daniel, al Moldovei și Bucovinei (actualul Părinte Patriarh al BOR). Ca urmare a acestei reorganizări a activităților liturgice, catehetice și social-pastorale ale celor două comunități, în anul 1995 s-a construit biserica de lemn de la Chêne-Bourg-Geneva, în cadrul Parohiei ”Sf. Ioan-Botezătorul” din Geneva și al asociației ”Comunitatea Românilor din Elveția”, iar în cadrul Parohiei ”Tuturor Sfinților Români” din Lausanne și cantonul de Vaud s-a amenajat, în aceeași perioadă, Capela ortodoxă românească din Lausanne, în spațiile primite de parohie din partea Municipalității Lausanne, la subsolul Bisericii Montriond, din centrul orașului. Picturile murale și iconostasul Capelei ortodoxe românești din Lausanne au fost realizate de maestrul Ion Ipser în cadrul Școlii de Decoruri de Teatru din Geneva și au foste dedicate de către autor Coroanei Române (Regele Mihai și Regina Ana și-au dat acceptul prin semnăturile lor pe prima pagină a Sf. Evanghelii). Capela ”Sfinților Români”- inaugurată în prezența Familiei Regale în 17 iunie 1995 – a fost târnosită cu un an mai târziu, în data de 16 iunie 1996, de către II.PP.SS. Mitropoliți Serafim al Germaniei, al Europei Centrale și de Nord și Damaskinos al Elveției.
Biserica de lemn de la Chene-Bourg-Geneva a fost inaugurată (prin sfințirea mică) în cadrul Parohiei Sf. Ioan-Botezătorul din Geneva în 25 dec. 1995, în prezența Familiei Regale române și a Ambasadorilor României la Berna și la Geneva. Picturile murale și cele de pe iconostasul bisericii de lemn au fost realizate de maestrul Nicolae David, începând cu anul 1996. Reorganizarea celor două parohii pe baze canonice, amenajarea sfintelor locașuri și sfințirea lor după rânduiala Bisericii Ortodoxe Române și – nu în ultimul rând – prezența unui preot paroh permanent (cu zece ani de experiență pastorală în țară) au făcut ca activitățile catehetice, liturgice, pastorale, social-caritative, diaconale, culturale și ecumenice ale celor două parohii să sporească direct proporțional cu numărul tot mai mare de credincioși prezenți la sfintele slujbe.
Începând cu luna iunie 1998, Parohia Sf. Ioan-Botezătorul din Geneva, în cadrul căreia se construise în 1995 biserica de lemn de la Chene-Bourg Genneva, a obținut biserica catolică de la Grand-Lancy-Geneva, unde se oficiază în limba română două duminici pe lună și la marile sărbători creștine, iar de la 1 iulie 2022 Parohia ortodoxă română din cantonul de Vaud a semnat o nouă convenție cu Municipalitatea din Lausanne pentru utilizarea bisericii Montriond, chiar deasupra Capelei ortodoxe române. În acest fel, când se oficiază în biserica de sus, capela ortodoxă de jos servește pentru activitățile catehetice cu copii, precum și pentru cele social-pastorale.
Atât biserica catolică de la Grand-Lancy-Geneva, cât și biserica reformată de la Montriond-Lausanne, utilizate de parohiile noastre românești, au fost ornamentate cu câte un iconostas ortodox. Iconostasul bisericii de la Gd-Lancy-Geneva, executat de pictorii Victor Feodorov și Spiridon Ganea, a fost sfințit de Ips. Părinte Mitropolit Iosif, al Europei Occidentale și Meridionale în 16 iunie 1998, iar cel al bisericii Montriond din Lausanne, pictat de maica Fanuria de la Mrea Limours-Paris, a fost sfințit de către Ps. Părinte Marc Nemțeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei noastre de la Paris, în 18 iunie 2023, cu ocazia hramului parohiei din Lausanne, ”Duminica Sfinților Români”. Cu acest prilej am invitat la Lausanne și Corul de copii de la Parohia Blejoi-Prahova. Capela ortodoxă română și biserica Montriond din Lausanne, ca și biserica de lemn de la Chene-Bourg și biserica de la Grand-Lancy-Geneva (în care oficiem două duminici pe lună) s-au amenajat aici, pe pământ elveţian, conform tradiției creștin- ortodoxe tocmai ca să putem păstra vie, departe de ţară, flacăra credinţei, a spiritualităţii şi a tradiţiilor neamului românesc, fără de care ne-am dilua în țesutul multicultural și pluriconfesional al acestei minunate țări.
– Cum vă amintiţi prezenţa Majestăţilor Lor Regele Mihai și Regina Ana în comunităţile româneşti pe care le slujiţi?
– Imaginea Regelui Mihai este una iconică pentru neamul românesc. Majestatea Sa a fost și va rămâne o Conștiință a acestui neam, tocmai pentru că a intrat în conștiința colectivă a poporului român prin cununa virtuților și calităților sale, dar și prin coroana suferinței pe care a trăit-o din plin și cu demnitate, împreună cu și pentru poporul Său. Toată viața Sa a avut un comportament ireproșabil și o moralitate exemplară, dând dovadă de smerenie, de noblețe înnăscută, dar și de demnitate cu adevărat regească. S-a remarcat printr-o răbdare nemarginită, dar și prin speranța continuă că Dumnezeu nu-și va întoarce fața de la poporul român. A fost un om înzestrat cu o blândețe sfântă, dar și cu o înțelepciune și cu o bunătate nemarginite, cu o pace interioară exemplară, în ciuda tristeții îndepărtării forțate de la tronul propriei sale țări, timp de 70 de ani.
Nu în ultimul rând, Majestatea Sa a fost un monarh cu o credință demnă de sfințenie, cu o bună cuviință și cu un respect sacru față de Biserică, de ierarhia bisericească, de tainele Bisericii, de tradițiile și de rânduielile ei sfinte. Spiritul său împodobit cu toate aceste virtuți reflectă pe deplin duhul monarhiei care stă chiar în deviza ei „Nihil Sine Deo”! Prezența Mejestăților Lor în cadrul comunității noastre a însemnat mărturia vie a credinţei ortodoxe strămoşeşti și a încrederii în lucrarea Duhului Sfânt, care a permis poporului român să depăşească numeroasele vicisitudini ale istoriei sale. Faptul că eu, ca preot și duhovnic, am fost ales de Majestățile Lor să le fiu aproape în ultimii 25 de ani de viață ne onorează, atât pe mine personal, cât și comunitățile românești pe care eu le slujesc, dar și Biserica din care cu toții facem parte. Fie ca Dumnezeu să le ofere mântuirea sufletului și dobândirea Împărăției celei veșnice a iubirii Preasfintei Treimi!
– Dacă ar fi să adresaţi o îndrumare românilor care se gândesc să-și continue viaţa luând-o cumva de la capăt în alt loc decât cel în care s-au născut, au crescut și au trăit o bucată mai mare ori mai mică de viaţă, ce anume aţi considera potrivit să le spuneţi, după toată experienţa și trăirea de preot și de om pe care le îngemănaţi?
– Se spune că ”mai binele este dușmanul binelui” ! Pornind de la acest citat am convingerea că mai binele pe care fiecare îl caută în exteriorul său nu se poate realmente găsi decât în interiorul fiecăruia, cu condiția să fie motivat să-l caute și să aibă răbdarea să o facă.
Căutările, neliniștea și nemulțumirile interioare sunt firești în această viață relativă. Ele sunt dovada căutării binelui suprem, a frumosului și a adevărului absolut pe care nu le putem atinge în această lume imperfectă, indiferent dacă trăim în țara în care ne-am născut sau în alta. Această convingere că în altă parte poți trăi mai bine poate fi pentru mulți doar o iluzie.
Fericitul Augustin spunea: ”Ne-ai făcut pentru Tine Doamne și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine”. Ceea ce nu vrem sau nu putem descoperi în interiorul nostru nu vom descoperi niodată în exterior. Sf. Teofan Zăvorâtul ne învaţă (în Viaţa lăuntrică): „Nu exteriorul este de preţ, ci interiorul – duhul care lucrează”. Și tot el adaugă: „Ceea ce nu este în inimă nu este nicăieri”.
Sigur că nu poți rezista ușor tentației de a lua calea străinătății pentru un trai mai bun, dar și pentru a oferi copiilor tăi un viitor mai sigur, cu atât mai puțin cu cât vezi că alții au făcut-o și o duc foarte bine. Dar, atenție! Ceea ce se vede din exterior nu este același lucru cu ceea ce este în realitate. Pot fi oameni care arată că sunt pe deplin realizați alegând calea străinătății, dar în interiorul lor sunt profund frustrați pentru că nu au realizat ceea ce și-ar fi dorit cu adevărat și sunt devastați de nemulțumire pentru că și-au pierdut cei mai frumoși ani ai vieții, renunțând la familie, la prieteni, la distracții și la comoditatea muncii cu care erau obișnuiți în România, ani pe care nu-i mai pot regăsi.
În Occident ai nevoie de câțiva ani buni, de forță de muncă, și de un temperament forte, de credință, nădejde și răbdare să ajungi cu adevărat să trăiești pe picioarele tale, iar acest nou început ”de la zero” poate lăsa urme serioase în psihicul unora, poate distruge relații vechi și poate creea frustrări, ceea ce nu pare să fie chiar atât de ușor de suportat pentru oricine și la orice vârstă. Diaspora înseamnă răspândire peste tot. Noi suntem creștini și spune în epistola către Diognet (din sec. al II-lea) ceea ce spune și Hristos și ceea ce repetă și Sf. Pavel: ”creștinii sunt străini în țara lor, și acasă și în orice țară”! Fiindcă oricum ”țara” noastră spirituală – patria cerească – nu este din lumea aceasta, este din lumea Împărăției lui Dumnezeu. Așa că, aici pe pământ suntem oriunde acasă și câteodată suntem străini chiar și la noi acasă, între ai noștri. De aceea, referitor la acest ”trend” din ultimii treizeci de ani al emigrării într-o țară occidentală găsesc potrivit să sugerez celor ce își propun totuși să emigreze să se gândească foarte bine înainte și să ia seama și la această zicală plină de adevăr: „Tot la drum prin țări străine, scapi de rău fugind de bine”!
(Continuarea interviului o puteţi citi
în numărul de mâine al ziarului PRAHOVA)
