George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
La drum cu Uzina „1 Mai”
După avertismentul directorului general „Dacă se întâmplă ceva, închid tot!” a venit, tot din partea lui, întrebarea: „Ce nevoie ai pentru secția de box?”. Bucuros că treburile mergeau spre așa cum le vedeam eu, nu am stat pe gânduri să le înșir: „Tovarășe director, aș dori să angajăm la Uzină câțiva boxeri buni, dintre care unii sunt deja campioni naționali, iar alții au perspective de progres. Dar și eu am nevoie de un ajutor, un antrenor care să colaboreze cu mine”. „Ai mână liberă să faci ceea ce trebuie ca să pui pe roate secția de box, dar nu uita ce am spus!” – a venit răspunsul directorului general.
Odată treburile pornite pe făgașul dorit de mine, am pornit spre noul meu loc de muncă, la Serviciul „Personal”, în subordinea arbitrului de primă divizie la fotbal – în activitate atunci – Mihai Moraru. Mi-a instalat biroul lângă al lui. De regulă, când vine cineva nou cu semnal că se cunoaște cu șeful apar discuții, cârcoteli și alte vorbe șușotite. În cazul meu nu s-a întâmplat așa ceva, am fost primit foarte bine într-un colectiv în care am găsit oameni inteligenți, corecți și cu bun simț. Am descoperit că unul dintre colegi era chiar Mihai Ionescu, portarul Petrolului, noi îi spuneam Mișu, ca toată lumea, fără a face nazuri din cauza asta.
La întâlnirea cu directorul general spusesem că am nevoie de ajutor. Cu cine să colaborez în sala de antrenament? Cei vârstnici de la celelalte cluburi din Ploiești și din Regiune1 deja îmi făcuseră probleme imediat ce am reușit o primă performanță ca antrenor. Colaborarea ar fi fost foarte dificilă, dacă nu cumva chiar imposibilă. Deja am povestit despre asta. Aveam nevoie de cineva mai apropiat de vârsta mea. Eu aveam pe cineva în vizor. Mă gândisem la cel care m-a învins la primul campionat de juniori pe care l-am disputat eu în box. M-a învins, dar noi am rămas prieteni. Despre Gheorghe Răileanu vorbesc, căruia noi îi spuneam Gică. El era deja angajat la Uzina „1 Mai”, dar, după orele de program de la Uzină, activa și ca antrenor la concurență – cum se spune acum – la clubul sportiv „Voința”, club care ținea de Cooperația Meșteșugărească pe țară.
*
1 – Este vorba despre Regiunea Plo iești din fosta împărţire administrativă a României. Regiunea Ploiești cuprindea aproximativ teritoriul actual
