George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
O audienţă cu greutate
Odată încheiată vizita la familia directorului Dumitru de la precursorul ITP – ului de mai târziu – parcă IGO era numele sub care erau cunoscute global toate serviciile orașului – am stat cu speranța în suflet, dar și cu oarecare neliniște. Marți părea departe, deși, luni, la prima zi de serviciu de după această vizită, colega mea de birou, tocmai soția directorului Dumitru, m-a mai liniștit un pic. „Dacă ți-a spus că vă întâlniți mâine la ora opt, așa va fi”. Neliniștea mea nu venea din teama că directorul nu va veni la întâlnire – îl văzusem om serios, chiar dacă părea mai morocănos, pentru că nu vorbea mult – ci din necunoscutul ce avea să urmeze după programata întâlnire și vizită la Uzina „1 Mai”.
Marți dimineață, încă de la șapte și jumătate, eram la poarta uzinei. Directorul Dumitru a ajuns fix la opt. După ce ne-am dat bună dimineața, mi-a zis „Hai!”. Am trecut de poartă și ne-am îndreptat spre pavilionul birourilor. Pe drum, directorul Dumitru mi-a spus, așa, mai pentru mine: „Emile, eu am fost coleg de facultate cu directorul general. La cămin am locuit împreună, în aceeași cameră”. Parcă începusem să prind o speranță. Ajunși în pavilion, directorul Dumitru a intrat în cabinetul directorului general, în timp ce eu am rămas să aștept în încăperea secretarei. Cam după o jumătate de oră, mă cheamă înăuntru: „Emile, ia hai încoace!”. Nu am apucat bine să dau bună ziua că și aud: „Ia spune, măi, Popa, așa am înțeles că te cheamă, ce faci tu acum și ce vrei tu să faci?”. Și mi-am început povestea: „Tovarășe director” – așa se vorbea atunci, cu „tovarășe”, „domnule” sau „doamnă” fiind scoase forțat din vocabularul oficial – eu lucrez la biroul personal de la IRCR”, „Aha, aici vecini cu noi, peste calea ferată” – m-a întrerupt directorul general. „Exact”, am confirmat eu și am continuat: „La biroul Personal mă ocup de normare, în paralel mă ocup și de secția de box de la „Rafinorul” și pe mine mă interesează să fac box de performanță. M-am gândit că la dumneavoastră sunt condiții mult mai bune ca să putem face o secție de box puternică, cutare, cutare, cutare”, am mai înșirat eu toate argumentele, speranțele păstrându-mi-le încă în suflet.
Directorul general m-a privit lung câteva clipe în timp ce eu ardeam de nerăbdare să îi aud hotărârea la care gândea. Și am așteptat să văd ce face sau ce zice.
