Pagini despre Marea Unire. O perspectivă întregitoare

Nicolae Dumitrescu

Mihaela Radu

În ziua de 27 iuie 2023, de la ora 11 a.m., în organizarea Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”, are loc lansarea volumului Unificarea României după 1918. Lucrarea este semnată de către istoricul ploieștean Traian Lazăr, cunoscut ca erudit dascăl al Colegiului Național „Ion Luca Caragiale” și autor al unor valoroase scrieri cu caracter documentar-istoric, având subiecte inspirate din istoria națională și locală, semnatar, totodată, al unor cărți de critică și istorie literară intrate în circuitul de interes al publicului.

Momentul lansării acestei lucrări are/poate avea și o conotație comemorativă, întrucât în această lună s-au împlinit 85 de ani de la trecerea în eternitate a reginei Maria, a cărei contribuție la înfăptuirea României Mari n-a rămas în epocă fără ecou. „Frumoasă țară, se mărturisea ea, pe care am văzut-o întreagă, a cărei soartă am împărtășit-o atâția ani, al cărei vis străbun l-am visat și eu și care mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit”. Cuvinte profetice care pot îndemna la o pioasă aducere aminte.

 *  *  *

În istoria unui neam de veche tradiție, cum este neamul românesc, sunt multe pagini de interes, care ar merita aducerea aminte fără ostentație. Dar sunt și altele, de valoare excepțională, care și-au pus o amprentă distinctă și peste care nu se poate trece oricum. Din categoria acestora, Unirea de la 1918  se distinge cu deosebire.

Marea Unire a fost piatra de temelie, de nezdruncinat, a României moderne, care pune punct îndelungatului proces de coagulare a poporului român, al regăsirii sale în vatra originară care i-a fost sortită. Era urmarea  unor lungi perioade de lupte pentru unitate și neatârnare, care au întărit conștiința de sine, mobilizând energii nebănuite al căror șuvoi a prins să se închege în acei ani zbuciumați.

O înflăcărare neobișnuită și un optimism de nezdruncinat i-au motivat pe români să se prindă în vâltoarea Primului Război Mondial. Au crezut în îndreptățirea lor, care era și a țării, și au înțeles că acum este momentul potrivit pentru a fi recunoscută. N-a fost propriu-zis o victorie deplină pe câmpurile de luptă, dar guvernanții de atunci au știut să valorifice contextul luptând alături de Puterile Antantei și mobilizând cele mai luminate inteligențe, în negocierile care s-au purtat ulterior în vederea semnării tratatelor de pace de la Versailles, Saint-German, Neuilly și Trianon. Regina Maria alături de Ion I.C. Brătianu, Al. Vaida Voievod, Nicolae Iorga – ca să numim doar pe câțiva dintre corifei- au fost pledanții străluciți, care au înclinat balanța adevărului.

Anii aceștia, ca și protagoniștii unor asemenea desfășurări, au fost și vor continua să rămână suportul acelor lucrări documentar-istorice care își propuneau să contracareze revizionismul celor care și astăzi sunt frustrați, considerând că adevărul istoric poate fi interpretat sau, pur și simplu, pus între paranteze.

Cu o evidentă propensiune comparatistă, orientată spre subiecte majore, profesorul, istoricul și scriitorul Traian D. Lazăr aduce, prin câteva dintre cărțile sale, un lung șir de argumente și dovezi relativ la această perioadă sau la cei care au ilustrat-o. Fie direct sau doar tangențial, cărți precum Regele Ferdinand. Acțiunea militară pentru Marea Unire 1916-1917, Traian Eremia Grigorescu. Însemnări din războiul întregirii etc adaugă un plus de informații privind  acest subiect inepuizabil.

Lor li se alătură acum o valoroasă lucrare intitulată Unificarea României după 1918, lansată de curând la Bookfest-2023, din ințiativa editurii Junimea, de la Iași, care și-a asumat publicarea și distribuirea ei.

Această suită este întregită valoric de alte zece volume de istorie și critică literară, care validează statura personalității acestuia și determină confirmarea sa ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. În acest sens, amintim de asemenea, prezențele sale constante în presa culturală, locală și națională, cu pertinente studii, eseuri și cronici literare sau recenzii. A devenit astfel o figură semnificativă, de influență, în spațiul nostru spiritual.

Cartea apărută recent, privind Unificarea României după 1918, care a furnizat aceste informații, este una care-i face cinste autorului ei. Experiența sa didactică îndelungată i-a îmbogățit constant cultura și i-a accentuat capacitatea de sinteză, ca și spiritul critic.

Construcția cărții, prin modul în care este ea structurată și mai ales prin viziunea integratoare, prelungește distinct însăși ideea acestei scriituri, chemată să cerceteze edificiul unificator al României Mari, în multivalența sa.

Aspirația de veacuri către unitate a românilor dintre Carpați și Dunăre s-a împlinit, în acel an 1918, de o manieră aproape spectaculoasă, desfășurându-se în cascadă: Basarabia – 27 martie, Bucovina – 28 noiembrie, Transilvania-1 Decembrie, pe parcurs atașându-se și celelalte zone de  importanță, locuite majoritar de români.

Astfel, două dintre imperiile de odinioară au fost dezintegrate ca prin farmec, favorizând instantaneu adeziunea populației. Contextul geo-politic, marcat semnificativ de primul război mondial și influențat de la distanță de conținutul revoluționar al Declarației președintelui  american Woodrow Wilson, privind dreptul popoarelor la autodeterminare, au fost factorii catalizatori, care au declanșat urgența. Luate prin surprindere, imperiile au devenit dintr-o dată vulnerabile, fiind considerate anacronice. Vântul independenței și cel al democrației suflau prielnic în pupa istoriei, risipind norul pâclos și sufocant al asupririi. A fost momentul redeșteptării la viață a unor popoare prea îndelung oprimate. Succesiv, ca o recunoaștere simbolică, meritată, președintele american a fost onorat cu Premiul Nobel pentru pace, pe anul 1919. Și de data aceasta, iată, America reușea să influențeze lumea și să o îndrepte pe calea cea bună.

Ca într-un opus structuralist, factorul narativ al cărții, bine așezat, este esențial, dând greutate și credibilitate ansamblului. Așa se face că volumul ca atare se compune determinant sau se structurează pe patru mari capitole, cu subdiviziunile care derivă din tema generală.

Se deschide cu un prim capitol, intitulat Unificarea economică, considerând că fără un suport solid, asigurat de economie, orice demers n-are șanse de reușită. Derivatele sale consecutive vizează: 1) reorientarea fluxului activității economice și a legăturilor de afaceri;2) pătrunderea capitalului din Vechiul Regat în noile provincii și invers; 3) unificarea sistemului de credit;4)unificarea și reorientarea rețelei de transport și 5) unificarea monetară, singura care putea să asigure funcționarea fluentă a pieții.

Următoarele trei capitole ale acestei osaturi se succed pe baza aceleiași logici a interdependenței operaționale. Un echilibru asumat al tratării domină totuși întreaga structură. Fiind vorba de amplul proces reformator care se propune, în pagini apar, firesc, și dezbateri mai ample, lămuritoare, precum: unificarea politică, de exemplu, ca și consolidarea unității culturale, care se referă la învățământ și educație,  cu formele sale intrinseci, încheindu-se cu câteva referiri la Academia Română, în contextul unificării culturale. Prin atribuțiile ei de bază, ni se sugerează că Academia Română  urma să fie un factor de echilibru, un fel de arbitru superior, dar și, deopotrivă, un moderator social activ și eficient, care să ajute la găsirea direcției bune în toate planurile, dar mai ales în cel științific. Marilor sinteze sau tomuri exhaustive, de atunci începuse să li se construiască structurile și temele fundamentale, vizând în principal polivalența problematicii naționale.

Totuși, cea mai mare parte a cărții este o subtilă dezbatere dialectică între nou și vechi, având în vedere că momentul în sine reprezintă un nou început, cu reverberații în toate planurile.

Autorul s-a străduit să prindă pulsul transformărilor, ca și intensitatea opțiunii decizionale, dar a ținut cont cu deosebire de context. N-a ezitat să se refere și la dificultățile rezultând din judecarea perspectivei care se conferă unor puncte de vedere spuse uneori la cald.  O țară nouă, sau mai degrabă întregită, eminamente agrară în esență, avea nevoie acută de decizii proactive, meritând pe bună dreptate să fie asociată de moment unei noi viziuni, reformatoare în esență, care să însemne transformări adevărate. Situația ei de atunci o impunea cu necesitate: un teritoriu extins, o populație crescută și, mai ales, un potențial de producție considerabil mărit, având într-adevăr nevoie de o viziune modernă.

O reformare distinctă, prioritară, se cuvenea a fi făcută în legătură cu proprietatea agrară sau, mai degrabă, cu reforma promisă încă din perioada participării la război. Ea a fost imboldul principal al încleștărilor teribile de la Mărăști, Mărășești și Oituz și, până la urmă, al jerfelor umane inerente. Întoarcerea acasă, în așa-numitele  cartiere ale demobilizaților, era o compensație, așteptată, pe care țăranul român majoritar s-a bazat și pentru care și-a dat viața. Nevoia lui de a trăi altfel, fără teama zilei de mâine, i-a insuflat puterea și curajul, canalizându-i speranța de mai bine.

Literatura noastră a fost totdeauna un suport care i-a condensat aspirațiile și i-a întărit credința în dreptatea socială. Toate genurile literare au fost, într-un fel sau altul, puse la îndemână. Uneori, sub comandă națională. De la povestiri și poeme dramatice, până la nuvele și romane, scriitorii acestui timp, ca și gazetarii,  au vibrat intens, făcând din tema pământului un sincer legământ. Datorită epicii sale, încorporată în imagini, chiar și cinematografia s-a mișcat decisiv în această direcție. Poporul, marele producător și beneficiar, a fost pregătit și pe calea artelor. Nu-i de mirare că la lumina unui asemenea subiect a vibrat o țară întreagă. Un popor de țărani nu putea să nu nască și astfel de reacții, care au modelat simțirea și au ascuțit gândirea celor mulți.

Reforma agrară a fost, drept urmare, o necesitate istorică națională. Era grea o asemenea povară, dar nu imposibilă. Cum s-a și dovedit. Inevitabil că în acest zbucium uman clocotitor, uneori atât de firesc și de credibil,  s-a insinuat și politicul. Autorul nu se sfiește să o spună deschis, dar recunoaște voalat și că Partidul Național Liberal a fost, în acei ani, sursa care a furnizat o fărâmă de încredere cetățeanului, risipind parțial ambiguitățile și coteria politică.

În vremurile tulburi de atunci, a răzbate prin vâltoare era o performanță sau măcar o provocare. De la care cei implicați nu s-au dat în lături. În context, remarcabilă este descrierea eforturilor pentru votarea Constituției din 1923. Într-adevăr, conținutul ei este parțial valabil și astăzi. Redactarea cuprinzătoare, clară și la obiect a ei, nu lasă loc de dubii și interpretări aleatorii. Succesiunea de drepturi, libertăți și obligații, privitoare la cetățean, îmbracă haina realității, dar trecută prin prisma responsabilității judecătorului versat, care evită capcanele și interpretările tendențioase.

Lăudabilă este și maniera în care autorul oferă informații ample despre învățământ, cu deosebire cel primar. Primul abecedar în limba română, din Basarabia, prezentat in extenso, scris în urmă cu 100 de ani, de către arhimandritul Iurie Grosu, confirmă nevoia de a transmite informații ușor de reținut și de asimilat. Exemplele care se dau, cel puțin pentru învățământul primar, pot servi și azi  ca îndreptar. Deși tratează aspecte din perioada interbelică, manualul  uzează de un plus de luciditate și de realism, afișând, totodată, un moderat patriotism.

Cu onestitate și grijă față de reconstituirea cu fidelitate a acelei perioade, unice, cred, în istoria românilor, profesorul și scriitorul Traian Lazăr produce o breșă de bun augur în felul cum a înțeles să abordeze un subiect sensibil al trecutului nostru- obiectiv și ponderat, trecând prin documente cu simțul datoriei împlinite. Tocmai de aceea mi-ar fi plăcut să scrie măcar câteva rânduri despre încercările reginei Maria ori ale lui Nicolae Iorga pentru înfăptuirea Marii Uniri, fiindcă astfel s-ar fi putut sugera mai apăsat ce a însemnat această întregire pentru dezvoltarea generală a României în anii imediat următori, referențiali pentru întreaga istorie a țării – valoarea monedei naționale, producțiile record de cereale și dezvoltarea în ritm accelerat a industriei extractive și de prelucrare a țițeiului. Oprirea aproape bruscă a redactărilor lasă cititorului impresia unui gol. Imaginea simbolică a Academiei, care încheie cartea, este într-adevăr sugestia a unei aspirații  înalte, dar  ușor utopică, asociată cu starea evoluțiilor noastre.

Sunt, de bună seamă, observații care nu pot afecta în niciun fel impresia de ansamblu, amprentată de robustețea și eleganța întregii lucrări. Prin urmare, consider că această carte are toate șansele să devină un subiect de interes major pentru eventualii cercetători ai perioadei, și nu numai! Scrierea ei, cu limpiditatea dascălului erudit și coerența analistului lucid, o recomandă cu atât mai mult.