George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Lupte pe frontul… sălii
Da, deveniserăm mulți, iar sala se dovedea neîncăpătoare. Mulți erau doar sportivii, dar nu puteam renunța la niciunul dintre ei, chiar dacă mai erau fluctuații de numeric pe ici pe colo. Însă, numărul creștea, mai cu unul, mai cu doi, atrași de colegi sau pur și simplu urmând avântul luat de sport în acele timpuri. Îmi venea foarte greu să spun cuiva „de mâine, tu nu mai vii la antrenamente”. Erau băieți buni. Încurajat de primele performanțe obținute, trebuia să merg înainte. Ca să pot merge înainte aveam nevoie de un ajutor în sală. Și m-am gândit la un fost bun boxer care se lăsase de sport și își făcea meseria sa de bază la Teleajen, la combinatul petrochimic. Mătăsaru se numea. Credeam eu că Mătăsaru are și calități pedagogice – da, chiar și la sport sunt necesare – și tehnice pentru a fi antrenor.
Profitând că începusem să pot deschide uși mulțumită performanțelor obținute cu Vasile Nicorescu, dar mai ales cu Titi Tudor, campion de juniori, am mers la Regiune, la Partid (n.a. – maestrul se referă la organele regionale ale partidului unic de la acea vreme, România fiind împărțită administrativ după modelul rusesc, în regiuni și raioane) și la Sindicat (n.a. – în epocă, sindicatul unic avea mare putere în susținerea sportului, inclusiv pe plan financiar) și le-am cerut să mă ajute în această privință. Zis și făcut! Mătăsaru a fost scos din producție și a devenit ajutorul meu la sală. Povestea a durat preț de vreun an, până când s-a schimbat conducerea la Teleajen. Ajutorul meu a fost nevoit să se întoarcă la meseria lui de bază de la combinat, iar eu am rămas iarăși singurul antrenor în sală.
„Ce e de făcut acum?” – mă tot gândeam eu cum să țin în continuare activitatea în sală și în condiții bune. Între timp a mai apărut o problemă. Titi Tudor își încheiase junioratul, trecuse la seniori. Dar, ca să îl ții în sală, trebuia să i se dea un serviciu. Cum nu am avut posibilitatea de a-i asigura un serviciu în care să câștige un salariu bun, am vorbit cu cei de la Constanța să îl transfere ei acolo, la clubul lor. Constanța avea alte posibilități. L-au luat pe Titi, i-au dat un serviciu bun, i-au dat un apartament, totul a fost în regulă pentru el. Dar, la Ploiești, întrebarea „Ce e de făcut acum?” persista și încă nu găsise răspuns.
n.a. Boxul profesionist a fost abolit în 1947 de către autorităţile comuniste din România. În noua formă de organizare, orice sportiv senior trebuia să fie încadrat „în câmpul muncii”, iar cel junior trebuia să urmeze cursurile unei școli. „Scoaterea din producţie” era documentul care justifica doar semnătura sportivului pe statul de plată în secţia în care era încadrat cu serviciul, nu și prezenţa la lucru. Totul era condiţionat de prezenţa la antrenament. Practic, documentul certifica un profesionism mascat în sportul socialist considerat amator.
