Nicoleta Dumitrescu
A fost nevoie de o descoperire precum aceea de la azilele din Ilfov ca să iasă la iveală cât de vulnerabil a fost, și încă mai este, domeniul social. Un domeniu care, din cauza multiplelor portițe pe care unii știu să le deschidă și să le închidă, cât să nu se facă prea mult zgomot, a multiplelor sfori trase, se profită nespus pentru a se face bani, mulți bani.
Tratamentul inuman, scos recent la iveală, de care au avut parte persoanele care nu s-au putut apăra cât timp s-au aflat în ”azilele groazei”, au readus în amintire, dând timpul în urmă, perioada anilor 90 când, la fel, copiii din orfelinate deveniseră o marfă pentru samsarii de suflete. Pentru cei care nu își mai aduc aminte, notăm că, acum mai bine de 30 de ani, adopțiile internaționale ale copiilor din orfelinatele României se transformaseră în adevărate afaceri, atât din cauza portițelor create printre vulnerabilități, cât, mai ales, din cauza acelora care știau cum se fac jocurile. Într-un final, și ca urmare a acțiunilor și intervențiilor fostului raportor pentru România al Parlamentului European, baroneasa Emma Nicholson, situația, la acest acest capitol, s-a reglementat. A fost nevoie însă de multă luptă pentru a se rupe multiplele încrengături, dar și de așteptări și modificări ale legislației. Dar, într-un final, s-a reușit!
Numai că, iată, la zeci de ani distanță de la acele evenimente, realitatea a demonstrat că, acolo unde legislația este vulnerabilă și se creează portițe, tot cei vulnerabili au și cel mai mult de suferit, iar cei care știu cum se fac jocurile au, evident, mult de profitat.
După ce zile bune de la prezentarea oribilelor cazuri instituțiile și-au pasat vina de la una la alta, abia duminică, prin vocea premierului, s-a dat semnalul că este cazul să se schimbe, până la urmă, ceva. Acesta a cerut verificări la toate centrele pentru copii, la cele pentru persoane vârstnice și cu dizabilități, atât de stat, cât și private, de la începutul acestei săptămâni urmând să fie purtate discuții atât cu reprezentanții cultelor, cât și cu organizațiile non-guvernamentale, în ideea implicării acestora din urmă în această activitate. Și s-a mai transmis ceva : faptul că sistemul centrelor sociale trebuie schimbat, respectiv regândit, de la autorizare și monitorizare până la control, astfel încât să nu mai existe portițe pentru nimeni.
Dacă, într-un final, se va reuși acest lucru, înseamnă că încă mai sunt speranțe că, în România, dacă se vrea, la orice problemă de nivel general se pot găsi- cu greu, ce-i drept !- și soluții. Adevărul este însă că dacă politicienii ar ieși mai des din lumea lor – unde, după cum s-a văzut, se crede că totul e bine, considerându-se că încă se mai poate merge pe promisiuni, floricele și planuri pe hârtie – și ar păși mai mult pe drumurile care fac parte din lumea reală, a românului de rând, ar vedea cât de multe sunt portițele vulnerabilităților, în toate domeniile, nu doar cel social, așa cum a fost cazul acum.
Trist este însă faptul că abia când se întâmplă cazuri cutremurătoare, inimaginabile, cei care sunt puși să ia decizii sunt izbiți și ei de consecințele unor situații în care au existat toleranță acumulată, permisivitate, indiferență știindu-se că mai sus, sus de tot, erau destui cei care închideau ochii. De fapt, în România, multe nu merg pentru că mult prea des s-au închis ochii, o metodă care s-a perpetuat pentru că politica, de la un mandat la altul, a creat senzația că…totul se poate!
