Luiza Rădulescu Pintilie
Pe cât de puţine sunt cuvintele în care vorbeşte despre sine şi cea de-a doua carte a sa, pe atât de multe, de diverse, de complexe, de profunde şi de intense sunt valenţele scriiturii prin care se lasă dezvăluit scriitorul Mihai Valentin Tudor. Legat prin copilăria şi adolescenţa sa de Ploieşti, unde a activat în cadrul Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale”, licenţiat în Filologie la Facultatea de limbi străine a Universităţii Bucureşti, specializarea germană-comunicare, „de formație filolog și de profesie muzeograf” – cum apare caracterizat într-una dintre publicaţiile care l-au remarcat, stabilit în Braşov dar conectat, prin preocupări, cu lumea întreagă, nu e greu de observat – şi încă de la prima răsfoire a cărţii – că e un asiduu şi pasionat călător în universul cunoaşterii şi al cercetării, un atent observator, până la detaliu, al lumii căreia îi aparţine dar şi al celei lăuntric-omeneşti şi, nu în ultimul rând, un talentat cronicar al celor văzute şi simţite. Nu întâmplător este colaborator al unor publicaţii online şi tipărite din Canada (Destine literare) şi din Germania (Vocea ta, Ziarul Românesc, Agenţia de presă Aşii Români), publicând în acelaşi timp în revistele 22, Dilema Veche, Lumea şi Confluenţe literare.
„Mihai Valentin Tudor face parte dintre scriitorii plurilingvişti, policalificaţi, în permanentă formare şi explorare a noilor teritorii ale cunoaşterii”, se concluzionează despre autorul volumelor „Viaţa ca o cursă de şoareci” (2009) şi „Găruntele de nisip” într-o altă prezentare a sa, evidenţiindu-se că tematica pe care o abordează şi maniera literară pe care o adoptă merită atenţia cititorilor. Iar blogul său, adăugăm noi, nu face excepţie, de la creaţii literare – eseuri, schiţe, aforsime, reportaje de călătorie şi recenzia de cărţi la fişe de lectură şi mementouri sufleteşti .
La rându-i, se defineşte prin motto-ul: ”Vom trăi murind sau vom muri trăind? Nu știu, întreabă-i pe oameni dacă mai sunt Fiii Domnului.” iar scrisul său atât de dens, cu accente tragic de realiste dar şi lirice, ne permitem să credem că trebuie citit şi în cheia aceasta. Prefaţa volumul Găruntele de nisip – semnată de Viorica Popescu de la Liga Scriitorilor Braşov şi Postfaţa aparţinându-i profesorului Victor-Gheorghe Codleanu se deschid şi se închid subliniind bogăţia de idei, de valenţe şi de semnificaţii pe care o cuprind cele aproape două sute de pagini, devenind o oglindă despre „omul cu noi valenţe etice”, dar şi despre „ipostaze ale vremii”, ca într-un veritabil „manual de filosofie”.
Lăsându-i cititorului bucuria deplină şi interesul suveran de a descoperi cartea şi autorul, dar şi originalul muzeu ce dezvăluie imensitatea şi tumultul sufletului omenesc pe care Mihai Tudor îl clădeşte cu evident har scriitoricesc dublat de exerciţiul cotidian al dedicării sale înspre activitatea muzeală pe care o desfăşoară, încheiem aceste rânduri – şi ca o invitaţie la lectură – prin enumerarea capitolelor pe care îşi construieşte, întrupându-l dintr-un vast ocean ideatic pe care îl stăpâneşte prin evidenta sa formaţie intelectuală şi multiplele preocupări… grăuntele de nisip: Generaţiile de sacrificiu; Începutul sfârşitului sau sfârşitul începutului?; O nouă viaţă; Băţul şi biciul; Triumful neputinţei; Cercul vicios care blochează dezvoltarea României; Cuceririle Occidentului; Tradiţia negativă; Defetismul românesc şi disciplina germană; Cavalerii timpului pierdut; Este omul funest?; Izbăvirea; Secretul; Raiul Domnului; Printre măslini; De la minus la plus infinit; A fost odată Any; Iubirea din oglindă; Pădurea roşie; Regatul de mijloc; Creaţia. Iar finalul cărţii, aparent legat de ceea ce a fost, ni se pare a fi mai degrabă o deschidere către ceea ce va să fie:” … Atunci şi povestea aşternută aici se va împlini şi nu va putea să fie uitată sau abandonată.Va dăinui atât timp cât există cerul, pământul, ziua şi noaptea, mările, iarba, pomii roditori, soarele, luna, stelele, animalele şi păsările. Adică nu va muri nicicând pentru că este Dumnezeu. Dintotdeauna şi pentru totdeauna (Koln, decembrie 2014).
