Luiza Rădulescu Pintilie
Dacă aș fi trecut cu o zi mai înainte pragul Galeriei de Artă Ploiești decât joi, 16 martie a.c., m-aș fi bucurat un pic mai devreme de întâlnirea cu tablourile ce poartă semnătura inconfundabilă a pictorului Florin Șuțu, dar aș fi pierdut cumva privilegiul să-mi reconfirm mai vechea convingere asupra blazonului princiar al inimii sale de mare artist. Aș fi înțeles că subiectul unei picturi sau al alteia este pentru sine doar un pretext- ceea ce a și mărturist, de altfel, nu o dată și dovedește cu asupra de măsură și în această expoziție- „cheia” descifrării depline fiind legată de fapt de constanta sa bucurie de a picta, de povestea pe care o prinde de fiecare dată în ramă şi care, cel mai adesea – dacă nu chiar de fiecare dată – nu este cea pe care o poţi „citi „ la prima vedere . De altfel, însuşi pictorul Florin Şuţu a spus despre noua sa expoziţie, la vernisajul căreia şi-a aşteptat prietenii şi vizitatorii cu flori de primăvară, sinceritatea îmbrăţişării şi un pahar cu vin: ”Pentru mine, autoportretul nu este fizionomie recognoscibilă, ci Biserica de peste drum, patinoarul cerului zgâriat de avioane, tomberonul răsturnat, cartea abandonată, pâinea frântă pe din două…”. Iar cele trei puncte aşezate de domnia sa la finalul acestei frumoase mărturisiri, înalt crez artistic şi sublimă încredinţare omenească deopotrivă, îmi îngăduie mie să adaug enumerării acesteia, drept chip profund al aceleiaşi autodefiniri, şi mătura ce 
adună în strânsura sa nu numai speranţa în câţiva bănuţi ai supravieţuirii a sărmanului de la care a cumpărat-o, ci şi nobleţea artistului care, văzându-l trecând prin faţa galeriei, a alergat după el până la cel dintâi semafor şi, apoi, întorcându-se precum cu un trofeu, a găsit loc mănunchiului de crengi uşor înmugurite în expoziţie, în poveste şi în… autoportret.
„Pictor de măiestrii”, l-a definit, acum vreun deceniu, criticul de artă Tudor Octavian pe pictorul Florin Şuţu. „Pictura este o strângere de mână din care să răzbată bucuria întâlnirii, a revederii, și nu albul manșetei și butonii eleganți, este ca o privire în ochii celuilalt, fără ochelarii fumurii de soare pe nas. Sunt recunoscător tuturor celor care mă bagă în seamă, căci altminteri ar trebui să sting lumina și să închid ușa atelierului, sau, parafrazându-l pe Corneliu Baba, să las pensulele să se usuce.”, a spus despre sine şi pictura sa Florin Şuţu, iar expoziţia aceasta este încă o dovadă. Măiestriile sunt la locul lor, fie că este vorba despre umbra unui scaun, despre mărul biblic ori despre cel dat în pârg în grădina vreunei case aşezate în „Livada cu ispite”, despre fotoliul din propriul atelier sau despre albumele maestrului Iacob Lazăr , de întâlnirile cu care mi-a vorbit cu emoţie, evlavie şi recunoştinţă deopotrivă, despre balconul ce păstrează focul ce a dat forma fierului forjat şi nu-şi pierde frumuseţea, ci dimpotrivă şi-o dezvăluie şi mai mult lângă… nefrumuseţea peretelui pe care se sprijină, despre albastrul de cobalt al unei porţi şi verdele unor fire crude de pătrunjel, despre o candelă aprinsă, despre cărţi aruncate lângă tomberonul cu numărul 15, despre clementine, despre aripi de păsări, despre trunchiuri de copaci sau despre candele aprinse.
Poezia culorilor şi metafora aşezată în cuvintele cu care îşi denumeşte tablourile sau pe care le scrie direct pe albul său atât de unic sunt şi ele la locul lor. Vizitatorului nu-i rămâne decât să trăiască măcar aceeaşi bucurie cu care e pictat fiecare tablou şi pe cea cu care îi e dăruit (De altfel, tocmai pentru bucuria întâlnirii cu vizitatorii, pictorul a fost prezent în fiecare zi în Galeria de Artă). Şi să nu uite că Florin Şuţu e pictorul care crede că şi în apa strânsă în urma lăsată de copita unui cal poţi vedea, chiar şi prin tulburarea ei, lumina stelelor!
Licenţiat în Artă, secția Pictură din cadrul Academiei de Artă București, la clasa profesorului Ion Sălișteanu, spunea despre întâlnirea cu profesorul său: „De umărul maestrului Sălișteanu m-am atins cu sfială, dar cu bucuria ireală de a mă afla în preajma unui uriaș artist, a unui pedagog care făcea din zilele de corectură duminici irepetabile.“ Irepetabilă, în orice zi va fi fiind aceasta, îndrăznesc să spun că este şi întâlnirea cu tablourile pictorului Florin Şuţu şi cu autoportretul căruia îi găseşte atâtea şi atâtea pretexte, cu atât mai mult cu cât de fiecare dată codul său numeric personal rămâne irepetabil în încifrarea identitară şi în cea dobândită în faţa şevaletului, dar mai ales blazonul său de har princiar. Expoziţia mai poate fi vizitată până miercuri, 22 martie a.c.
