Lucian Avramescu (14 august 1948 – 12 decembrie 2021, Sângeru, Prahova)
Poți duce, scria Lundkvist, în brațe un copac de cinci ani
Ca pe un copil,
Poți, cutez eu, să te întreb,
Poți duce lumea în brațe
Ca pe un copil de un miliard de ani
Care refuză să se facă mare?
Copilul e plin de coșuri, pubertatea lui e nesfârșită,
Fiecare coș e o bombă în general atomică
Poți duce copilul-lume, așa bubos cum e, în brațe?
Îl pot duce, spuse strungarul.
Strunjind farfuria lunii care nu iese
Niciodată perfectă,
Pot duce în brațe acest copil care se tot naște
Tandru și plin de bale,
Umed ca o râmă,
Îl nimeresc la strung fără probleme
Și-l car în spinare.
Îl pot duce, spuse filosoful, aplecat peste cărți
Ca o femeie care spală rufe în copaie,
Tăcută
Fiindcă și filosoful și femeia care spală rufe tac productiv,
Pot duce în brațe copilul lumii,
N-aveți grijă.
Veni atunci rândul poetului
Care era și strungar și femeie de servici a cuvintelor și filosof
Să răspundă: poți duce în brațe
Ca pe un copac de un an sau de o mie de ani
Copilul necuvântător al lumii?
Îl pot, răspunse poetul, îl pot duce în brațe și în spinare,
Și chiar pe targa cărților mele
Îl pot duce reinventând limba copacilor pe care
Voi n-o mai vorbiți. Limba copacilor ținuți în brațe ca niște copii
De cinci ani. Lăsați-mi doar răgazul unei secunde,
Ține doar o veșnicie și nițel,nu ține mult,
Să reinventez limba cu care Dumnezeu se adresa
Copacilor și îngerilor și toți îl ascultau și îi răspundeau
Fiindcă atunci, vorbindu-i unei stânci, stânca te înțelegea
Și slobozea izvoare.
(9 ianuarie 2013)
