George Marin
Începem astăzi să depănăm firul poveștii vieții antrenorului emerit Emil Popa (foto), așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puțină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viața maestrului sau de performanțele realizate în competițiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieții maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspirație în a culege cât mai devreme neprețuitele amintiri.
Refugiat în ţara mamă
Eram prea mic atunci când părinții mei au fost deportați din Moldova. Îmi amintesc prea puține. M-am născut în 1941, în comuna Sănătăuca, județul Soroca, aflată în actuala Republică Moldova. Mai știu că alături de comuna Sănătăuca era satul Japca. Poate că Japca o fi fost sediu de raion, cine mai știe?
Aveam între patru și cinci ani atunci când maică-mea ne-a luat de mână, pe mine și pe fratele meu mai mare cu trei ani decât mine, și ne-a urcat într-un vagon de marfă, de animale, de ce-o fi fost acela, și am luat cu toții drumul spre România. Aflase mama din surse sigure că primarii, milițienii, preoții, învățătorii din comunele Basarabiei, devenită teritoriu ocupat de Rusia, vor fi deportați în Siberia. Scurt! Nu putea comenta nimeni! Și, atunci, mama, femeie cu cap, s-a gândit că scăparea este în România. În acea vreme, România dăduse zvon peste tot, inclusiv în Basarabia – oficial nu cred că se putea, că acolo stăpânea Rusia, din 1940 – că toți cei care vor să vină în România vor fi bine primiți. Asta se întâmpla prin 1944 – 1945. Tata era încă pe front, undeva în împrejurimile Iașului. Nu îmi mai amintesc pe unde era frontul atunci. Tata era învățător la bază, dar acum, în timpul războiului, era ofițer în armata română.
Drumul a fost lung, dar eu, copil, nu prea știu cum a trecut timpul până la Slatina. Acolo, la Slatina, familia a fost repartizată într-o comună din apropiere. Nu mai știu cum îi spune comunei respective. Și am stat acolo. S-a terminat războiul prin părțile noastre, s-a întors și tata. Între timp, rușii mergeau către Germania, dar veneau și spre noi, spre Slatina. Și cineva le-a șoptit părinților mei – cine, iarăși nu știu – că rușii îi caută pe cei refugiați din Basarabia pentru a-i trimite înapoi. Sau, poate chiar în Siberia. La fix am scăpat! Pe noi, copiii, ne-a luat taică-meu și ne-a suit în podul casei. Au venit rușii, au căutat peste tot prin casă, or fi luat ce-or fi luat, dar nu le-a dat prin minte să se uite și prin pod. Noi tăceam mâlc. Unde or fi fost părinții, or fi fost acasă, nu or fi fost… Rușii au plecat mai departe, cu războiul. Dacă ne găseau…
Am mai stat un an și ceva în comuna aceea de lângă Slatina, apoi centrul de la Craiova a decis să ne trimită la Poiana Mare, o comună foarte mare, aproape de Dunăre. Acolo am stat trei sau aproape patru ani de zile, timp în care războiul s-a terminat, dar rușii își impuseseră stăpânirea în România, prin comuniști. Chiar și cu războiul încheiat, rușii tot aveau oftică pe cei fugiți din Moldova. Însă, autoritățile din zona Craiovei, sau poate cele care mai rămăseseră cu gândire la București, au încercat să mute populația refugiată astfel încât să li se piardă urma. Așa familia a fost trimisă într-o altă comună din județul Dolj, numită Braloștița.
