Florin Tănăsescu
Cred că mi se trage de când gândesc că Dumnezeu e-n toate. Şi că la început n-a fost cuvântul. Au fost cuvintele „Iubeşte pe aproapele tău”. Unii mi-au spus că dileala de-a gândi „ai lăv iu” (nu contează pe cine) o am de când aveam briceag. Fireşte, lama avea un scop: să zgârii copacii cu „I Love You”. Fără”!”
(Lama asta, cu care ţi-ar tăia unii jugulara când îţi şcrâşnesc un «Bună seara!»)
Mai sunt convins că nu trebuie luat ca îndemn nici «Iubeşte pe aproapele tău». Deci, fără semnul exclamării.
Fiindcă e ceva natural să iubeşti. E cum ai zice «Azi e 23 noiembrie».
Nu că mi-aş fi irosit timpul prin biblioteci, dar am citit titlurile unor cărţi. Scrie Remarque: «Iubeşte pe aproapele tău». Fără exclamare.
Scrie şi Hamingway: «Adio, arme». Tot fără mirare.
(Lama asta, tăişul ăsta cu care ţi-ar tăia unii jugulara… Asta nu zice nicioadă «Adio»).
Într-o zi n-aveam foc. Am intrat într-un magazin să-mi iau o brichetă. Erau şi anti-vânt, şi anti-grindină, şi anti-potop.
„Doamnă, eu vreau din aia pe care scrie «ai lăv iu»“.
Mi-a dat una pe care scria «I love you». Fără semnul exclamării.
Acest «ai lăv iu», gândesc, e ceva ce aduce a firesc. Că trebuie să fii natural în viaţa asta. Fără sclifoseli, fără vorbe aruncate aşa, să fie. Să fie, aşa cum te închini din superstiţie.
Şi mai cred că eşti liber doar atunci când eşti natural.
Dacă eu zic în gând «Fi-mi-ar scârbă, nu pot s-aprind ţigara! E brichetă anti-fumat», sunt un om normal.
Fiindcă o rog politicos pe vânzătoare: « Daţi-mi o brichetă pe care scrie ai lăv iu. Cu flacără!».
D-aia mă întreb şi-mi ţin morală:
O dată: «Ce-o fi, mă, aşa de greu să fii natural? Adică liber?>>
A doua oară: «Cum naiba nu poţi gândi mereu ai lăv iu? Că de scris, scrie oricine».
Eu cred că la început au fost cuvintele «Iubeşte pe aproapele tău».
Şi fredonez: „Mă iubeşte brichetele/ Şi s-aprindeee dupeee mineee…”
Cât ţine la mine Dumnezeu, aflu eu!
