Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bună seara! Vin de la teatru. Mi-am promis că voi merge și așa am făcut, găsindu-mă în București. Am fost singură. Am constatat că se poate. Singurătatea nu e un handicap. E o stare, un statut care trebuie asumat în orice condiţii, în situaţii de oricare fel. Așa cum singuri purtăm grija unui copil, întreţinem case, achităm facturi, mergem la serviciu, tot așa putem, singuri fiind, să nu ne reprimăm bucuriile, călătoriile, iată, mersul la un spectacol. Destui oameni singuri am văzut în seara aceasta. Numai pe rândul meu erau vreo trei. Senini, naturali.
Recunosc, am mers cu inima strânsă, obișnuită fiind să mergem în echipă de trei, dar m-am descurcat mai bine decât mă așteptam. Ai fost cu mine, să știi. Căutând astăzi ceva, am dat de setul din perle, dăruit de tine în urmă cu mulţi ani, de Crăciun. Nu-l mai purtasem demult. Îmi era dor. Am simţit să-l port în seara asta. Oricum maleta neagră avea nevoie de ceva care s-o completeze, iar colierul s-a potrivit foarte bine. Brăţara n-am reușit s-o pun singură, un cercel lipsește. Mi-am amintit că, la ultimul eveniment la care am mers împreună, l-am pierdut. Dar colierul a fost de ajuns.
La Teatrul Naţional, am văzut spectacolul „Două pe faţă, două pe dos” . O comedie tristă aș zice. Nu tragică. Femeia și multele stări de fapt și afective prin care trece. Femeia mamă, femeia singură, femeia adulteră, femeia dedicată carierei, femeia dornică de iubire. Femeia și neajunsurile ei sufletești. N-am ales intenţionat acest spectacol. Așa s-a nimerit. Mi-au plăcut actorii. Una dintre actriţe, în mod deosebit. A jucat excepţional. A transmis foarte bine. M-am bucurat că mi-am dăruit două ceasuri la teatru. Voi mai repeta.
De miercuri sunt în București. Am venit pentru lansarea cărţii Marinei Almășan. A scos un nou jurnal de călătorii – „Prin Copenhaga, pe urmele Micii Sirene”. A fost un eveniment interesant, la Corpul Diplomatic, cu momente diverse, lume bună din mai toate domeniile. Discursuri mai oficiale, mai „pământene”, muzică, tombolă. La cea din urmă l-am fericit pe prietenul nostru Gabriel Ispas. Mâna mea norocoasă l-a cadorisit cu o sticlă de vin bun. Au funcţionat niște energii aseară, pentru că multe extrageri s-au nimerit așa cum și dacă ar fi fost deja stabilite nu s-ar fi iscat. A fost și profesorul Ioan Lascăr. M-am întreţinut cu el în timp ce amândoi așteptam autograful Marinei. Am vorbit, firește, despre tine. Despre cât de „fericit” trebuie să fii că ai rămas la Sângeru. Apoi am „dezbătut-o” pe Marina. Domnul profesor aprecia cât de repede scrie, cum scoate carte după carte.
Despre cărţi îţi vorbesc în continuare. Despre cartea ta, mai exact. M-a sunat domnul Radu Teodorescu, arhitect, prieten bun al doamnei Daniela Bartoș, cu care ne întâlneam la fiecare aniversare a ei. Primise cartea ta, pe care i-am trimis-o prin poștă. A spus că e cartea care te arată, poate, mai mult decât altele, așa cum ai fost ca om și ca scriitor, în primul rând, și așa cum vei rămâne.
Această carte – „Confesiuni la Poarta Cerului” va ajunge și la publicul din Vălenii de Munte, oraș pe care mult l-ai iubit, de care te-au legat multe amintiri din adolescenţă, din viaţa de licean, și al cărui cetăţean de onoare ești. Am convenit cu domnul primar Florin Constantin și cu doamna Mihaela Sima, managerul Centrului Cultural, data de 13 decembrie, ora 17.00, când vei fi omagiat la împlinirea unui an de când ai plecat. Gândisem evenimentul pentru chiar ziua de 12, dar nu se nimereau niște lucruri la care ţin mult să se întâmple, așa încât marţi, 13 decembrie, pare ziua potrivită. Nu te superi, nu? În curând o să-ţi dau și alte detalii legate de acest moment.
Despre viaţa pământeană nu prea ţi-aș mai povesti. Se degradează. Așa simt. Poate e devină doar pesimismul meu nativ, dar impresia aceasta mi-o împărtășesc multe persoane. Nu știu. Pare din ce în ce mai complicat totul, nu doar o latură anume. Câtă nevoie am de părerea ta! Știi unde totul pare la fel, neschimbat, nealterat? În biserică. În bisericile pustii, mai exact. Acolo. Venind spre București, am făcut, ca mai mereu, popas la mănăstirea Ghighiu. Niciodată nu m-am nimerit atât de devreme. Era opt fix. Tocmai ce începuse slujba. Doar preotul și câteva călugăriţe, îngenuncheate, fiecare în dreptul câte unei icoane. În rest, nimeni. Eu. Am plâns. Nu știu de ce. N-a fost de tristeţe, nici de durere, de smerenie. Starea asta mă încearcă de fiecare dată în bisericile goale. Cred că e un sentiment copleșitor de împlinire spirituală, de regăsire. Nu îmi explic altfel. În bisericile în care mulţi semeni se-adună nu mă cercetează o astfel de trăire. După zece minute de singurătate au început să vină câţiva enoriași. Întârziau mult în dreptul icoanei făcătoare de minuni, apoi în dreptul celei a Maicii grabnic ajutătoare. M-am întrebat, oare, câţi mergem doar pentru a mulţumi pentru ce avem, pentru ce suntem, pentru viaţă? Mai bine nu răspund, deși răspunsul meu, pentru mine, îl deţin. Mi-am continuat apoi drumul spre Capitală, cu o altfel de stare. În mașină mă feresc de tăcere, așa încât am ales vals. Eugen Doga. Îmi place să-l ascult și când mi-e bine, și când mi-e rău, chiar dacă în starea ultimă contribuie substanţial la prăbușire.
Acum ascult Candy Dulfer & David A. Stewart – Lily Was Here. Nu am cultură muzicală ce-i drept. Nu știu să fac analiză pe sunete, pe note, dar saxofonul, aici, mi se pare de o așa senzualitate! Nu doar pentru că e „provocat” de o femeie, dar sună într-un fel cu totul special. Nu crezi?
Dragul meu, te-aș mai ţine de vorbă, dar mâine plec spre Sângeru. Mă așteaptă un weekend cu lucruri importante. Unele îţi sunt destinate chiar ţie. Altele, vieţii, în general. Unele, poate, neprevăzute. Reţine că și aici, de unde-ţi scriu acum, chipul ţi-l văd, vocea o aud, parfumul îl simt și în locul tău stau.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
