Florin Tănăsescu
Cândva, am semnat un contract. Era ceva despre ce trebuie să fac când sunt mare. Să zic sărut-mâna doamnelor şi domnişoarelor, să nu înjur, să nu fur…
Semnasem ca primarul, nu m-am uita la clauze. Printre obligaţii scria: „Zgârie o Dacie 1100!”.
Am vrut s-o comit, dar era prea târziu. Nu se mai fabrică marca asta.
Aseară, mi-am amintit cum „Într-o noapte-ntunecoasă/ Soarele lucea pe cer/ Iară eu cu barca-n casă/ Mă plimbam pe şifonier”. Am vrut s-o fac iar.
Numai că barca – eu îi dădusem şi-un nume, Viaţa – cam intrase la apă.
Odată am visat ce cuminte eram! Era un copy-paste de pe vremea când mă lăudase dom’ Părinte că n-am fluierat în biserică. Babele mă pupau, aoleuuu… M-am trezit la timp, că o mierleam sufocat.
Deseori, nopţile – aşa scap de coşmarul cu pupatul babelor – iau la rând parcările. Poate nimeresc vreo Dacia 1100!
Alteori mă gândesc la ce gherle am dat. (Paranteză: gherlă înseamnă şi rateu).
Gherla n-a fost că m-am îmbătat. Naşpa a fost că i-am scris o poezie uneia. A zis să mă spăl cu ea pe cap. Atunci au râs mulţi. Nu de poezie, fiindcă unii spun că nu erau chiar aşa naşpa nici gagica şi nici poezia. De mine!
Da’ eu tot o caut. Caut o Dacie 1100. Să scriu pe ea, cu un cui, „Spalămă”. Fără cratimă!
Azi-dimineaţă am citit pe Facebook la unul ceva de genul „Ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”. L-am blocat.
La altul, că „ Vârsta e doar un număr”. I-am dat triplu-like- inimioară. Mortală constatarea!
Mă oftic că n-am fluierat în biserică. Sau că nu i-am pus piedică măcar unui dascăl. Da’ mă şi bucur că mi-e dor de prostiile mele.
Modelul meu în viaţă? Eu! Ambiţii, nu! Invidii, pas! Sfaturi? Nu dau nimănui. Decât mie!
D-aia îmi repet: „Bucură-te cât mai ai timp să-ţi fie dor de tine!” Trăieşte, că nu se ştie când îţi cântă Dom’ Părinte!”. Înţelegeţi la ce mă refer…
Scuzaţi insistenţa: Ştiţi pe cineva care are vreo Dacie 1100?
Da’ merge şi 1300!
