Luiza Rădulescu Pintilie
Până la 80000 de gânduri ne trec prin minte în fiecare zi. Iar el, gândul, zboară cu mult, mult mai repede decât aripile păsărilor, întrecând până şi călătoria cu trei sute de mii de kilometri pe secundă a luminii şi ajungând aproape instantaneu la destinaţie.Un om trăieşte prin gând şi sunt înţelepţi care ne-au spus de mult timp că viaţa acestuia este ceea ce gândurile sale o fac să fie. Se vorbeşte mult despre puterea gândului, nu puţini fiind aceia care susţin că este cea mai mare putere din Univers. Ne putem găsi armonia, echilibrul interior și pacea în gânduri sau dimpotrivă, fiindcă mai mult de jumătate din gândurile care ne trec prin minte sunt negative. Cu gândurile noastre – bune sau rele – ne construim pe noi, dar şi lumea căreia îi aparţinem. Fiindcă lumea se află nu numai în afara noastră, ci şi în noi. Fiecare zi e, într-un fel, o viaţă mai mică şi cu fiecare dimineaţă începe tot restul vieţii noastre…
Am lansat provocarea alegerii unui gând – dintre multele gânduri ale unei zile – către personalităţi din diverse domenii, cu vârste şi preocupări diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, iar reacţia de apreciere şi de deschidere către o asemenea lume interioară, atât de legată însă de lumea noastră, a tuturor, anunţă o incursiune interesantă. Fiindcă gândul, spun cei care caută să-i descopere toate tainele, este ca un fel de cărare care se deschide în mintea noastră- imensul atelier în care se află toate ideile, cum toate statuile sunt deja în blocul de marmură… Adunate sub titlul “O zi, un om, un gând”, continuăm să deschidem, din acest colţ de pagină, o fereastră spre universul gândurilor…
• Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 6 iulie 1923, Bucureşti)
Om de ştiinţă, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie şi Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru titular al Academiei de
Ştiinţe medicale, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, preşedinte al Societăţii Ateneul Roman, preşedinte de onoare al Societăţii române de geriatrie, director de onoare al Institutului de Antropologie “Fr. I. Rainer” al Academiei Române, preşedintele de Onoare al Societăţii Academice de Antropologie, membru al Adunării Naţionale şi al Consiliului Naţional al Bisericii Ortodoxe Române. A realizat cercetări în domeniul neurofiziolgiei, neuropsihiatriei, geriatriei, fiind unul dintre fondatorii neuro şi psihociberneticii, precum şi în domeniul istoriei medicinei, istoriei Ţărilor Române şi antropologiei fizice şi culturale. La Universitatea Ecologică predă cursuri de neuropsihologie, genetica comportamentului şi de antropologie. Conduce Centrul Internaţional Anti Drog Şi pentru Drepturile Omului (CIADO). Profesor asociat la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne (Anglia), Universitatea Pontificală din Porto Alegre (Brazilia), Universidad Internacional Menéndez Pelayo din Santander (Spania), Academia Medicală Cataloneză din Barcelona (Spania), Colegiul de Medicină din Paris (Franţa). A publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi 28 de cărţi şi monografii, în domeniile antropologiei culturale, medicinei, ciberneticii şi istoriei.
„M-ați pus la grea încercare, fiindcă a exprima un gând deschide sensuri multiple…
Mă gândesc, de pildă, la faptul că noi, oamenii, nu ne putem cunoaște viitorul și, în fața fiecărui eveniment, chiar dacă deținem unele elemente, nu știm totul. De aceea, în faţa viitorului, și sunt două categorii de oameni şi de atitudini – unii care văd aspectele pozitive, din care poate izvorî optimismul – așa cum sunt și eu, iar alții – cei care văd doar elementele negative, distructive – pesimiștii, care în fața a orice se întâmplă se şi gândesc imediat: ”Vai, ce o să fie?! Ce o să se întâmple?!” Ce o să ne facem?”.
Pozitivismul m-a ajutat, m-a ferit de rău, inclusiv în profesia de medic, de aceea eu am abordat bolile și bolnavii cu optimism, încercând ca, până şi în faţa cazurilor grave, în loc să caut soluții de moment, trecătoare, paliative, să găsesc soluții curative, pe termen lung. De fapt, în faţa unei situaţii, întotdeauna trebuie luate în considerare părţile pozitive. Ca medic, întotdeauna luam diagnosticele şi cântăream cele mai pozitive dintre ele şi, în felul acesta, activitatea mea era mult mai motivată decât cea a medicilor care se întunecau: „Aaa, e o boală ireversibilă, gata, punem pe terapie”. Am fost un om activ, care a acceptat soluţia pozitivă ca un element asupra căruia trebuia să îşi îndrepte atenţia şi care trebuie să fie prioritară faţă de soluţia negativă, care trebuia să fie pe plan secundar.
Sigur că e greu, dar nu e şi imposibil. De fapt, am căutat ca în orice situaţie, în orice element negativ să găsesc şi ceva pozitiv…
De exemplu, în timpul bombardamentelor, casa noastră din Bucureşti a fost distrusă aproape jumătate. Mi-amintesc că tata a făcut un acoperiș din scândură și am continuat să locuim în ea. Interesant este că, deşi această casă era lângă Calea Victoriei, nu a stârnit invidii, nu a fost naționalizată și, iată, locuiesc şi acum în casa în care m-am născut. Vă dau un alt exemplu: în 1952, când eram asistent la Facultatea de Medicină – catedra de Neurologie, din cauza originii pe care o aveam (n.n. – este descendent al celebrei familii a Bălăcenilor – veche familie de boieri români, mari dregători, care dăinuiesc de mai bine de 700 de ani în sudul Țării Româneşti și într-un fel înrudită cu toate familiile boierești din Muntenia. Prin soția sa, Elisabeta Maria Moscu, are legătură și cu familia Brâncovenilor, pe care Biserica Ortodoxă Român i-a canonizat în 1992, fiind pomeniți, în fiecare an, la 16 august, ca „Sfinți Martiri” și distinsul academician Bălăceanu Stolnici – care este Efor testamentar al Așezămintelor Brâncovenești (Biserica Domnița Bălaşa) – a ținut să remarce, atunci când i-am spus că gândurile încredințate apar într-o zi de mare sărbătoare creștină – Adormirea Maicii Domnului – și faptul că e urmată de pomenirea lui Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești și a fiilor săi) am fost dat afară din învățământ și de la Institutul Medico-Farmaceutic, dar așa am ajuns la Spitalul Colentina, iar mai târziu am ajuns să descopăr Cibernetica, și de fapt așa am putut să devin omul de știință cunoscut în România și în Europa, care a participat la conferinţe şi congrese, care a scris cărţi şi articole de specialitate. (n.n. – După plecarea din învățământ, a fost angajat ca medic specialist neurolog la Spitalul Colentina, în perioada 1952-1957, iar apoi, pînă în 1965, ca medic specialist neurolog la Spitalul Dr. Cantacuzino. În perioada 1965-1970, devine medic primar neurolog, prin concurs, la Spitalul „Gheorghe Marinescu” din București şi, în aceeaşi perioadă, şeful Serviciului Metodologic de Neurologie și Neurochirurgie, coordonând activitatea rețelei naționale medicale în aceste specialități.După obţinerea doctorului în ştiinţe medicale, în 1967, între anii 1971-1972 devine profesor suplinitor la catedra de Cibernetică generală a Facultăţii de Filosofie a Universității din București, iar între anii 1974-1993 este medic primar geriatru și șef de secție la Institutul Național de Gerontologie, din anul 1991 fiind şi director general al acestei instituţii).
În perioada de tranziţie – am devenit profesor la Universitatea Ecologică, membru de onoare al Academiei Române, iar Biserica Ortodoxă Română mi-a acordat recent Crucea patriarhală (n.n. – cu prilejul împlinirii, la 6 iulie, a vârstei de 99 ani, apreciindu-se, după cum se menţionează în Scrisoarea de felicitare semnată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, că „a fost toată viața sa un om apropiat Bisericii, deși încă din tinerețe s-a impus ca o personalitate prodigioasă în domeniul cercetării medicale). Doctor neurolog de seamă, profesor de neurologie și anatomie, autor al unor studii de o valoare științifică incontestabilă, domnia sa a reușit nu numai după 1990, ci și în plin regim comunist să cultive această complementaritate între argumentarea științifică și revelație sau credință”, a primit Crucea patriarhală pentru mireni, cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române).
Ce vreau de fapt să spun? Că dincolo de toate lucrurile negative există ceva pozitiv.
Eu sunt o fire foarte optimistă. Așa am fost eu construit genetic și, atunci, ori de câte ori mi s-a întâmplat ceva rău, am zis că „lasă că o să fie şi ceva bun”. Și așa s-a și întâmplat. De fiecare dată când mi s-a întâmplat ceva rău, am transformat totul în ceva pozitiv. Am fost dat afară din învățământ – am descoperit Cibernetica și mi s-a deschis un drum pe care altfel nu l-aș fi urmat. Am fost dat afară din spital, am ajuns în policlinică, unde am întâlnit-o pe soția mea. Și așa mai departe. Întotdeauna am avut în urma unui moment greu o răsplată, care nu ar fi venit dacă necazul acela nu s-ar fi produs! De fiecare dată, de câte ori a fost ceva rău, până la urmă s-a transformat în bine. Şi, în general, toţi cei care mi-au făcut rău n-au sfârşit bine. Așa că optimismul meu s-a justificat. Dar, trebuie să spun că niciodată nu m-a urmărit gândul răzbunării, niciodată nu m-am gândit că ar trebui să plătească pentru erorile lor aceia care mi-au făcut rău. Nu am avut acest gând poate şi pentru că acestea au fost educația mea, credinţa mea, iar familia mea nu a urmărit răzbunarea și să pedepsească pe cineva. De fapt, de la începutul istoriei sale, familia mea fost ocrotită, iar cei care ne-au făcut rău au suferit foarte rău, fiindcă destinul a fost cel care i-a pedepsit. La un proces, avocatul Valeriu Stoica a și spus în pledoaria sa că familia noastră e ocrotită și că aceia care ne‑au făcut rău, care au vrut să ne desființeze, să ne ia din ceea ce aveam, au plătit. Îmi amintesc de unul dintre aceia care ne-au chinuit. Noi nu am căutat răzbunare, dar a plătit scump: el a făcut un cancer grav, soţia s-a sinucis, iar fiica s-a aruncat în fântână.
Perioada comunistă a fost dominată de ură, promovată de echipe de politruci și securiști de conjunctură. În tranziție, o serie de ONG-uri au promovat răzbunarea, cerând să plătească și să fie pedepsiți unii sau alții, declanșând o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Nu am participat la așa ceva, mi-am văzut liniștit de drumul meu. De aceea și îndemn ca în toate lucrurile negative să fie găsită până și cea mai mică fantă de lumină. Fiindcă, oricât de mică ar fi, tot răspândește întunericul din jur. Îndemn pe oricine să rămână pozitiv, să aibă o viață liniștită. Să aibă optimism, îngăduință, iertare.”
