Fl. Tănăsescu
Că aşa scria cronicarul: „Vremurile ce vor să vie vor fi după vrerea omului”… Şi-au venit! Şi e greu de crezut că nu sunt după firea oamenilor!
Şi e un timp urât. Şi e un timp greu. Şi-apasă. Şi Cel de Sus, parcă…
Dar, ce-i drept şi nu-i păcat, vremurile astea noi le-am cerut. Şi ce uşor dăm vina pe oricine şi pe orice. Fiindcă, nu-i aşa, „Infernul sunt alţii”.
Şi poate că salvarea noastră – credincioşi sau atei – vine de la ei. Ei, copiii de la Centrul de zi „Sfânta Muceniţă Sofia” din Capitală. Ei au reprezentat prima serie dintre cele şase programate a fi găzduite, în această vară, la fostul Aşezământ medieval – Mănăstirea Apostolache.
I-am auzit cântând: „Lângă tine Doamne, cei săraci se strâng/ Ţie-ţi cer iertare ochii care plâng”…
E cumplit de greu să-i auzi fredonând aşa ceva. Sau poate nu! Poate că sufletele lor nevinovate plâng în locul nostru. Şi-şi cer iertare pentru noi, păcătoşii. Fiindcă numai aşa lumea asta îşi va găsi salvarea. Poate că ei – cei care au fost şi vor veni, în vara asta, tot la Apostolache, după ei, sunt „Copii-Mănăstiri” pe pământ.
„- Ce ţi-a plăcut ţie cel mai mult aici?
– Totul!”, a fost răspunsul unei fetiţe.
Iar pentru unii, în ziua de azi, „totul” înseamnă puţin. Pentru alţii, „totul” e să fii copil de bani-gata. Şi „de fiţe”. Pentru cei 16 copii de la Centrul de zi Sfânta Muceniţă Sofia din Bucureşti, săptămâna trecută, „totul” a însemnat totul.
Adică slujbe religioase, cateheze, jocuri, drumeţii şi vizite la muzee. Multe, multe muzee: cel de Artă Religioasă «Nicolae Iorga», de exemplu. Deşi, ar fi trebuit să începem cu „Muzeul Pietrei”, acolo unde copiii au fost aşteptaţi „ca şi când numai ei ar fi existat pe pământ”…
Totul a însemnat, nu în ultimul rând, emoţia de pe chipuri atunci când au văzut icoanele pictate de către ei. Şi, nu ştim de ce, parcă erau făcute după chipul lor… Un pic mai triste… Un pic prea gânditoare pentru vremurile acestea, când alţi copii…
Nu, nu e bine să facem astfel de comparaţii: icoane după chipul şi asemănarea lor. Dar ne asumăm această erezie. Ne asumăm şi riscul de a spune că nu omenii în toată firea, ci copiii pe care i-am văzut la Mănănăstirea Apostolache sunt trestii gânditoare. „Copiii Mănăstirii Apostolache călătoare”…
Călătoare, fiindcă au plecat! Urmează, în cursul acestei săptămâni, altă serie.
Alte glasuri, aceleaşi încăperi de la Apostolache. Alţi copii, aceleaşi lecţii de viaţă şi de moralitate.
Da, prima serie de copii- Mănăstiri a plecat de la Apostolache.
Poate că vor uita sau nu numele preotului paroh Adrian Gabriel Enescu. Al doamnei preotese Paula Enescu, al doamnei profesoarei Iuliana Marinescu. Sau al doamnelor învăţătoare Marcela Enache şi Denisa Udrea. Sau al voluntarilor – domnul Gică Pelmuş, de exemplu – care şi-au dat silinţa ca totul să iasă bine. Şi a ieşit. Ca în urmă cu un an. Ca la început.
Adică din 2019, de când Mănăstirea Aposolache găzduieşte astfel de tabere.
Anul acesta, din iulie până în septembrie sunt programate şase serii.
Taberele sunt organizate de către Sectorul Învăţământ şi Activităţi cu Tineretul al Arhiepiscopiei Bucureştilor, sub genericul „Tineri în acţiune”.
Vor veni şi de la Vama Siret. Tocmai de-acolo!
Unii dintre noi se uită la pozele copiilor de la Centrul de zi „Sfânta Muceniţă Sofia”. Parcă se văd pe ei înşişi. Şi-aud pe unul dintre „ctitorii sfânt locaşului acesta” – preotul Alexandru Ion – spunându-mi: „Cândva, tot aici vă veţi întoarce!”.
Auzim, oare? Unii dintre noi… Ştim dacă ne vom întoarce sau nu? Mulţi dintre noi…
Cert este un lucru: Dacă lumea asta revine cât de cât la normal, aproape „totul” se va întâmpla datorită „copiilor – Mănăstirii Apostolache”.
Pe Pământ, nu în gând…
