Luiza Rădulescu Pintilie
M-am decis, m-am răzgândit, iar m-am decis şi din nou m-am răzgândit să scriu aceste rânduri. Şi nu o singură dată, ci de mai multe ori. Convinsă că e un subiect sensibil, temătoare să nu rănesc pe nimeni, în niciun fel şi sperând că, poate, subiectul iese de la sine din actualitate. Şi ar fi nedrept să nu recunosc că parcă s-ar simţi o urmă de estompare, dacă… Dacă nu aş fi auzit şi nu aş fi simţit – cum tocmai am auzit şi am simţit, nu cu multe zile în urmă – un dialog înverşunat între două tinere şi frumoase mame, discreditând, în fiecare cuvânt, în fiecare gest, chiar şi în fiecare tăcere, răspândind acuzaţii şi iar acuzaţii despre… metodele învechite în care au fost crescute de mamele lor, în timp ce aruncau, de sub copacul sub care se adăposteau de soare, priviri către două minunăţii de fetiţe ce se amuzau coborând pe tobogan. Una dintre mame avea în căruciorul de alături un bebeluş, cealaltă a pomenit de câteva ori în discuţie despre băieţelul de clasa întâi, după care era plecată bona.
Amândouă, gând la gând, deşi nu păreau născute cu mult înainte de 1989, au vorbit minutele în şir în care le-am fost în preajmă despre „timpul ăla” cu atâta ură de parcă, dacă le-ar fi stat în putinţă, şi-ar fi schimbat chiar atunci ziua şi anul venirii pe lume, dar mai ales părinţii şi ţara ! Iar când una dintre ele a rostit, pe silabe, întrebarea acuzatoare: ”Doar n-am înnebunit să lucrez io ca maică-mea, aproape până a ieşit la pensie, în trei schimburi şi apoi să vin acasă şi să o iau de la capăt?!” mi-au revenit în minte toate părerile asemănătoare citite, în ultimii ani, pe bloguri şi reţele de socializare, sub semnătura unor fiice care-şi aşezau depresiile, angoasele, anxietăţile şi frustrările pe umerii părinţilor şi bunicilor care n-au ştiut, vezi bine, cum să-şi facă propria viaţă şi nici cum să-şi crească propriii copii şi nepoţi. Care le-au legat cheia de gât, care le-au trimis, cât era vara de mare, „la dracu-n praznic la bunici, într-un sat sau într-o tabără amărâtă”, care le duceau la meditaţii peste meditaţii , care le luau rochiile şi pantofii cu un număr mai mare ca „să fie bune şi la anu” şi-au plătit până n-au mai putut rate la o prăpădită de Dacie şi un apartament plin de igrasie. Nu mi-a venit să cred câtă ură a putut aşeza, în cuvinte, o asemenea fiică, ţinută prin vreo două facultăţi şi un doctorat, după propria-i măturisire, vorbind despre mama sa care habar nu ar fi avut despre metodele de parenting, care mai era şi „ învăţătoare navetistă” pe deasupra. Ce dacă mamele acestea, puse la zid de propriile fiice – şi mă grăbeasc să adaug că nu e vorba despre nicio generalizare- au spălat, au călcat şi au apretat scutece până n-au mai putut, ce dacă au făcut gogoşi şi clătite în fiecare sâmbătă, iar mai târziu şniţele şi sarmale când plecau fetiţele la internatul de la liceu sau la cel de la facultate ? Ce dacă s-au împrumutat la CAR să ia televizor în culori şi perdele de Paşcani, ca să se vadă frumos la fereastră, dacă au umplut casa cu bibelouri şi mileuri din macrame, lucrate după ce stăteau ore în şir în bucătărie, ori se aflau în autobuz, în tren sau în pauza de masă de la serviciu ?! „Mă îngrozesc când îmi amintesc ce urât era peştele ăla de sticlă pus pe televizor şi ce groaznice croşetăturile de pe masă şi noptiere!. Hai, la mamaie, la ţară, mai treacă-meargă, dar la Ploieşti ???”. Da, poate că peştele imitând sticla de Murano, prezent înainte de 1989 mai în toate casele românilor în vitrină, dar mai ales pe televizoarele Diamant şi Sirius, cu caracasa lată , aşezat cu coada la stânga şi capul la dreapta, pentru a sugera mişcarea în sensul de citire a textului de pe ecran, nu a fost cel mai fericit lucru, dar nu-l consider nici demn de atâta dispreţ şi batjocorire, mai ales că e doar pretextul de a „lovi” într-o epocă, într-un mod de viaţă, într-o… modă şi cu atât mai mult în obrazul şi inima celor care ne-au făcut şi crescut . Fără îndoială că orice – şi din trecut, şi de acum, şi de oricând – poate fi supus criticii, părerile fiind diverse şi gusturile la fel ! Mai ales între generaţii. Sigur că e de preferat valoarea în loc kitsch-ului… Dar aici e vorba despre cu totul altceva. E vorba despre mame – fiindcă mai ales în dreptul lor e trecută sarcina creşterii copiilor! – care au lucrat într-adevăr chiar şi în trei schimburi, făcând de multe ori o navetă grea, fără a reproşa că se sacrifică, pentru a avea ce să le pună pe masă şi în pacheţelul de la şcoală copiilor, pentru a le cumpăra o haină mai bună , trotinetă sau bicicletă , ca să îi trimită măcar într-o tabără sau să meargă, în familie, la mare… Da, s-au ţinut din rată în rată ca să cumpere o mobilă mai acătării (Caragiale, sculptată, de exemplu!) – în care se găsea aproape în toate casele şi o bibliotecă plină cu cărţi, care între altele fie spus chiar se citeau! E adevărat că nu şi-au permis să citească toată ziua – bună ziua cărţi despre creşterea copiilor – deşi nu erau chiar aşa de depăşite la acest capitol, cum încearcă să se acrediteze astăzi, dar erau, de exemplu, pline sforile prin curţi şi pe balcoanele de la bloc cu scutece albe din finet, fierte şi scrobite – fiindcă pe vremea aceea nu erau pamperşi- semn al grijii de a creşte copiii în curăţenie şi sănătate. Apropo, se învoiau câte o oră-două şi… înapoiate aşa cum le cred azi unele dintre propriile fiice, pe care le-au făcut, cum s-au priceput, mari, sănătoase şi… titrate îşi duceau copiii la vaccinat, ca să-i ferească de tot felul de boli ! Nu se declarau antivacciniste pe facebook, nu se pierdeau în discuţii sterile despre uleiuri esenţiale aplicate şi pe julituri, dar şi când şiroia sângele din capul spart de asfalt la o căzătură cu bicicleta, cum se întâmplă astăzi , deşi copilul urlă din toate puterile , doar de dragul… stilului nou de a-l creşte , din orgoliul de a contrazice doctorul şcolit în comunism sau din neîncrederea, dusă la extrem, în sistemul sanitar . A, şi nu puneau în ghiozdanul copilului trimis la „ grădi” sau la şcoală nu ştiu ce cameră de luat vederi ca să supravegheze dacă îndrăzneşte „doamna” să ridice tonul când copilul e gata să i se suie în cap, nu respectă nicio regulă- fiindcă e învăţat acasă să facă orice, când vrea şi cum vrea, că doar e crescut în democraţie !- sau vreun coleg să se atingă de el, fără a se înţelege din asta că aş fi împotriva a tot ceea ce este nou şi modern, a schimbărilor intervenite cu adevărat în binele dezvoltării şi educării copilului. Şi fără a susţine, în niciun fel, că înainte ar fi fost mai bine. Nici pe departe ! Şi despre atunci , ca şi despre acum, sunt convinsă că trebuie gândit cu obiectivitate, dar şi cu echilibru. Am toată convingerea că sunt lucruri legate de stil de viaţă şi de educaţie care poate ar fi trebuit făcute altfel, mai ales văzute din unghiul de vedere de astăzi. Dar ele s-au petrecut… atunci, în anumite condiţii, şi nu cred să fi existat vreun părinte care să fi vrut , în casa ori în apartamentul cumpărat în rate- aşa cu peşte de sticlă pe televizor, carpete pe perete şi mileuri de macrame peste tot- altceva decât binele copilului. Aşa cum, cu siguranţă, dacă i-a dat Dumnezeu zile, tot binele îl vrea şi pentru nepotul sau nepoţii crescuţi şi educaţi astăzi, după „moda” timpului. Şi mi se pare nedrept ca în locul mulţumirilor, pe care de altfel nici nu le aşteptă, să îndure usturimea reproşurilor şi a denigrărilor de la cei pe care i-au făcut, i-au crescut şi i-au adus până la vârsta la care au propriii copii. Şi a nu se uita: pe mulţi cu diplome de facultate în buzunar, cu case şi maşini cumpărate din aceleaşi rate la care au plătit până n-au mai putut ori ţinându-i în propria casă, construită ori cumpărată cu greu… E rândul şi dreptul celor de azi să facă, pentru propria viaţă şi cea a copiilor lor, mai mult, mai bine, mai altfel, mai cum cred de cuviinţă… Şi nu am niciun dubiu că fac şi că mulţi chiar reuşesc. Dar până la proba contrarie, să lea dea Dumnezeu sănătate şi părinţilor şi bunicilor cu viaţa dusă în trei schimburi, cu peşti din sticlă şi mileuri pe televizor (în treacăt fie spus, a şi început un fel de reabilitare a mileurilor din macrame, apreciate şi plătite cu bani buni de străini şi reconsiderate cumva şi pe la noi)! Iar primii care ar trebui să se roage de sănătatea lor aş îndrăzni să spun că sunt propriii copii!
