România – Muntenegru 0-3 / Un meci pentru o judecată amară George Marin

Trebuie să mergem 14 ani în urmă pentru a găsi un 0-3 al României. Era pe vremea lui Pițurcă. Ne-a bătut Lituania, la Cluj-Napoca. Am avut o echipă cu Săpunaru, cu Tamaș (ce buni ar fi fost, marți seară, unii ca ei, capabili să se lupte parte în parte la „materiale” cu adversarii!), cu Contra, cu Rădoi, cu Marica…
Acum, la bătuta de ne-a tras-o Muntenegru, ce jucători am avut? Singurul căruia i s-a publicat mai des numele în gazetele de afară este Chiricheș, cel în jurul căruia se dorește – declarație fermă – construcția unei noi echipe naționale. Dar numele lui Chiricheș a fost pomenit mai mult pentru gafele comise, fapte de glorie pentru care a lustruit deseori banca rezervelor.
Gazzetta dello Sport nu iartă! Are jurnaliști care știu fotbal și care nu sunt interesați numai de plata salariilor jucătorilor. Între altele, acolo, adică la vest de granița noastră cu Ungaria, se plătesc salariile. Nu ar fi acesta un motiv care să dea de gândit? Dar, cui? Cum se presupune că fiecare persoană are creier – nu vrem să fim acuzați de jigniri, denigrare ori discriminare, nu în această direcție se îndreaptă demersul nostru – ne întrebăm cu ce sens, în ce scop emit decizii acele creiere.
Sunt ele educate pentru ridicarea nivelului calității activităților pe care individul și le propune? Am dubii! Mie mi se pare că aceste elemente biologice care ghidează acțiunile umane lucrea­ză mai mult după principiul îndopării gâscanului. Pe lângă umplerea proprii­lor burți, ale familiei și ale găștii, ni se bagă pe gât boabele anesteziante care să ne facă să credem toate balivernele menite a ne arăta că aceia care conduc au găsit unica soluție viabilă.
Întorcându-ne la meciul de marți, ne lovim de aceeași problemă: cum judecăm jocul în sine? Ca orice sport, și fotbalul are doza sa de imprevizibil – altfel toate sporturile ar fi monotone – dar și doza sa de logică, una care nu este deloc de mică importanță și impact. Nu am văzut logica în desfășurarea pe teren a echipei României.
A fost trimisă pe teren o echipă cu un atacant, Pușcaș, încadrat de doi băieți cu viteză, Mihăilă și Ștefănescu. Bună logică dacă vrei să joci pe contraatac, dar am văzut destule centrări înalte ale noastre! Cui? Cei doi atacanți laterali nu au reușit driblinguri cu care să destabilizeze apărarea adversă. Mai mult, dacă Ștefănescu a fost jucat extrem de rar, neînțelegerea dintre Mihăilă, Maxim (penibil și marți; între altele ne-a arătat și procedeul „bicicleta căreia i-a căzut lanțul”) și Bancu a dus la contralovitura oaspeților de la primul gol.
Muntenegrenii au judecat logic: fundașii laterali pleacă în atac, atunci contraatacul pornește și se dezvoltă pe acele spații. Iată doar un exemplu dintre multele care justifică nu atât victoria unei echipe de valoare medie, în ciuda fotbaliștilor buni de care dispune, ci înfrângerea noastră.
O înfrângere în care să nu plângem cele două lovituri pe poartă trimise în același minut (a treia lovitură pe poartă a trimis-o Chiricheș, dar a apărat … Niță; a fost o mică chestie de confuzie a porții…), și nici golul anulat lui Pușcaș. Toate acestea ar trebui să ajute la corecta judecare a meciului. Dar cui? Cu ce?
Dintre toți cei prezenți pe teren, îl remarcăm încă o dată pe Chiricheș, care luptă să promoveze în fața International Board o regulă nouă a fotbalului. A demonstrat, la faza celui de-al doilea gol, cum se aplică: marcajul se face om-la-om, dar pe numere.
Astfel, Chiricheș, deși era aproape de Mugoša (numărul 9), l-a lăsat pe acesta singur în fața lui Niță și s-a dus repede să îl marcheze pe Tomašević (numărul 6). Iată regula: numărul 6 cu numărul 6, căpitan de echipă cu căpitan de echipă. Cine este vinovat pentru gol? Desigur, Pușcaș, numărul 9, care trebuia să vină de lângă poarta adversă să îl marcheze pe autorul celor trei goluri.
Amară glumă. Și amar fotbal. Creat amar acum mulți ani, dezvoltat azi în amărăciunea lui și condus amar, ieri și azi, de indivizi neaveniți. În plus, destui dintre cei care au creat, în timp, amărăciunea aceasta de fotbal, sunt astăzi vocali, manifestându-și vocația de guru, de oracol sau de justițiar căzut de la masa bucatelor odată cu schimbarea domnului, la voia sultanului. Și au pretenția să fie și crezuți. Cine are cu ce judeca nu are cum să îi creadă.