Aceastã zi ne pregãteşte pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim şi se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi şi aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã şi de celelalte virtuţi şi, mai ales, de milostenie, prin care se vãdeşte strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte cãci împreunã cu fecioria au avut şi minunatul şi îmbelşugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeşte nebune pentru cã, deşi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul nopţii; cele care au avut undelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul, îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeieştii Pãrinţi pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talanţilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit şi sã fim gata sã ieşim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru cã neştiute sunt ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Dacã vom sãvârşi o singurã virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom îngriji de celelalte, şi mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnicã, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi într-adevãr nu-i lucru mai ruşinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.