Luiza Rădulescu Pintilie

Mi-au plăcut dintotdeauna diminețile de martie, în care de la o zi la alta se limpezește mai bine lumina, iar contururile neclare de pe marginea drumurilor pe care le străbat încep să se definească tot mai mult. Copaci și ziduri, întinderile largi ale câmpurilor, garduri, case, grădini și locuri virane alternează pe linia zecilor de kilometri pe care îi străbat de mulți-mulți ani, dinspre Valea Slănicului spre Ploiești. Peste toate îmi întârzii fără oboseală privirea și, atât cât mi-au lăsat răgaz alergarea cailor putere ce m-au dus, totdeauna pe locul de lângă șofer, la redacție, am învățat să recunosc ziua în care vin anotimpurile, încât da, aș putea depune mărturie că într-un an primăvara a venit într-o joi, că vara a ales ceasurile de vecernie dintr-o duminică, iar toamna și iarna s-au „vorbit” să cadă la fel, într-o zi de luni! Dar, dintre toate, recunosc că semnele primăverii au fost mereu cele mai dragi ochilor mei, poate şi pentru că am aşteptat de fiecare dată „dezgheţarea” verdelui închis în sevele amorţite peste iarnă, reînvierea copacilor, a ierbii şi a mărăcinişurilor, „ploaia galbenă” căzută peste tufele de forsytia răspândite prin mai toate grădinile.
Când plesneau bobocii cornilor galbeni pe râpa de la Găvănel, aproape de podul peste Teleajen, ştiam sigur că a venit aşteptata vreme a împrimăvărării. Apoi, rând pe rând, pe crengile negre ale copacilor apăreau muguri cruzi, semn al frunzelor şi al florilor viitoare. Pâlcurile mari de răchită ce străjuiesc apele Teleajenului deveneau şi ele, aproape dintr-o dată, un nesfârşit brâu verde.
Cornii sunt şi în acest sfârşit de martie înfloriţi, dar pe ramurile copacilor mugurii au întârziat să apară. Ca nişte soldați înșiraţi în tranșeele dimineții mi s-au părut a fi, în ultima vreme, salcâmii risipiţi mai peste tot, într-un fel de aşteptare a ceva ce parcă până şi lor – la fel ca şi nouă, oamenilor – nu le e clar ce poate fi! O aşteptare şi o nelinişte deopotrivă.
O nelinişte şi o revoltă. O revoltă şi o răzbunare. Un fel de protest, tăcut şi apăsător. Răzbunându-se parcă nu atât pe nehotărârea vremii de a se despărţi definitiv de iarnă, cât mai ales pe înfrigurarea vremurilor pe care ne este dat să le trăim. Privind cu insistenţă crengile mai toate aplecate spre pământ în timp ce ascult, timp de aproape o oră cât durează drumul, primele buletine de ştiri ale dimineţii, m-am gândit dacă nu cumva copacii simt că pluteşte în aer o potrivnicie cărora nu vor să le încredinţeze mugurii lor cruzi. Dacă nu cumva îşi amână reînvierea tocmai ca să nu sacrifice viaţa florilor ce ar trebui să ningă alb, în mai, coroanele salcâmilor bătrâni ori pe cele ale ramurilor tinere. Dintre copacii neroditori, salcâmii sunt primii pe care îi iubesc. Poate pentru că sunt şi primii pe care i-am văzut pe costişa pe care bunicul meu o umpluse de salcâmi, ca să împiedice pământul să o ia la vale şi o dată cu el casa şi grădina. Fără a şti până nu cu multă vreme în urmă că, proveniţi de pe îndepărtatul continent nord-american, până în anul 1852, în România nici nu au existat salcâmi, atunci înfiinţându-se undeva prin Oltenia , pe nisipuri mişcătoare, o primă plantaţie. De câte ori vedea înflorind păduricea de salcâmi din faţa casei , bunica mea îi binecuvânta amintindu-şi că în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu i-ar fi poruncit lui Moise să facă din lemnul lor chivotul în care se păstrează în sfântul altar împărtăşania. Nu, în această primăvară, n-au înnebunit salcâmii cum atât de pătrunzător a scris poetul basarabean Arhip Cibotaru şi cum atât de înălţător a aşezat în cântec artistul Tudor Gheorghe: „Au înnebunit salcâmii/De atâta primăvară/Umblă năuciți prin vânturi/ Cu tot sufletu’n afară”.Ieşită, după multe zile de bombardamente, pe străzile oraşului ucrainean asediat Mariupol, Nadejda Sukhorukova a scris un apel disperat pe facebook, care face înconjurul lumii: „În acest oraș toată lumea așteaptă să moară. (…) Chiar și vântul a murit.”.
…La noi, atât de aproape de ororile războiului din Ucraina, vântul rece al acestor năuce dimineţi mi s-a părut a fi şi mai pătrunzător. Poate de aceea mugurii n-au invadat crengile copacilor şi ale mărăcinişurilor care păstrează încă măceşe roşii de astă toamnă. Printre salcâmii cu crengi încă negre, pereţii albi ai Mănăstirii Zamfira pe care îi văd de departe îmi par acum, când pluteşte destulă nesiguranţă în jur, un fel de ancoră a nădejdii, iar crucea din vârf chiar îmi pare ajunsă în slava cerului, ca şi cum ar cere ea însăşi îndurare pentru relele de pe pământ.
Doar sălciile îşi lasă legănate într-o parte şi în alta ramurile plângătoare deja înverzite. Aproape de acelaşi sfânt lăcaş, câteva sălcii bătrâne dau viaţă pâlcurilor mari de copaci şi arbuşti de tot felul. De parcă ar şti că mâine e Buna Vestire, iar în miez de aprilie Floriile şi apoi luminoasa sărbătoare a Învierii. Cândva, se spune că salcia ar fi fost un arbore înalt, care se înălţa mândru spre cer. Dar după ce soldaţii lui Pilat, care primiseră ordin să-l chinuiască pe Hristos , au tăiat cu săbiile ramuri de salcie şi au lovit până la sânge, copacul mândru de până atunci şi-a plecat, a ruşine şi întristare, crengile, plângând până astăzi. Sau poate e mai adevărată legenda care explică de ce salcia e sfântă pentru români, fiind considerată copacul Fecioarei Maria. Când şi-ar fi căutat Fiul cel răstignit, se spune că Maica Domnului ar fi alergat, înlăcrimată, în toate părţile. Ajunsă la un pârău, n-ar fi găsit nici vad să-l treacă, nici punte peste el. Şi atunci, salcia şi-ar fi aplecat ramurile, făcându-le punte pentru maica îndurerată. Mai mult, tot din ramurile ei ar fi făcut Prea Curata o cunună fără spini, cu care să înlocuiască însângerata coroană aşezată pe fruntea fiului său:“Lângă o salcie pletoasă/Maica Sfântă se ruga,/Şi cu vocea ei miloasă/Către salcie grăia:/Dacă îmi cunoşti durerea/Şi voieşti să mi-o alini,/Dă-mi din ramurile tale/O cunună fără spini./Fiul meu e sus pe cruce,/Însângerat şi-n mare chin/Şi cu ea la El m-oi duce/Durerea să I-o alin./Atunci salcia înaltă/Către Maica se-apleca/Maica I-a făcut cununa/Şi s-a dus la Golgota./ Dar, iudeii n-o lăsară /Cu-o cunună fără spini/Şi voia ca El să moară/Însângerat şi-n mare chin./De-atunci salcia înaltă/Nu s-a mai uitat în sus/Şi-a rămas aşa plecată/Ca să-L plângă pe Iisus.”
Înmuguritele ramuri de salcie sunt simbolul vieţii celei noi, al biruinţei vieţii asupra morții. Astfel scrie în cărţile sfinte, aşa vreau să cred că este mai ales în această primăvară în care parcă şi copacii simt plutind în aer neliniştile, înfrigurările şi temerile ce ne apasă. În verdele crud al sălciilor ce-şi pleacă ramurile pe margini de ape , pe povârnişuri deluroase, la câte o răscruce de drumuri, ori lângă porţile caselor încerc să văd semnul cel bun, oricât de firav ar fi. De-a lungul timpului, înţelegeri şi pacturi de prietenie au fost pecetluite cu crengi de salcie, iar lemnul său se crede că alungă frica de moarte. Ramurile sfinţite de Florii sunt considerate vindecătoare şi ocrotitoare în vremuri de grea cumpănă.
Fi-va, curând, Duminica Floriilor, ziua din care se crede că încep toţi pomii şi toate florile a înflori, iar timpul care începe de atunci să curgă e un timp al înnoirii, al schimbării în bine pe care îl tot aşteptăm.
*** Nu departe de noi , sub urgia războiului, sunt vremuri de grea cumpănă. Dinspre ele, nici la noi, nici spre hotarele altor ţări nu e liniştea căreia abia acum îi preţuim cu adevărat însemnătatea. Dar dacă până şi un băţ de salcie necojit, înfipt în pământ, prinde în chip miraculos viaţă, de ce n-am aşeza speranţa şi încrederea noastră atât de şubrezite în aceste zile sub taina copacului binecuvântat, înnoitor, vindecător şi ocrotitor şi ale ramurilor pe care, sfinţite în biserici, le vom aşeza curând la icoane?!?