Rugby: Spania – România 38-21
Primele două eseuri primite de echipa României în doar zece minute m-au dus cu gândul la acel 0-134 administrat nouă de Anglia în 2001, pe Twickenham. M-a cuprins un tremur teribil. Dacă se mai întâmplă? Bine, nu suta de puncte, dar ritmul în care spaniolii au marcat era mult prea rapid pentru o partidă de asemenea importanță ca aceea care s-a jucat la Madrid. Mi-a mai venit sufletul la loc când Vaovasa a marcat primul eseu românesc. Totuși, cel de-al treilea eseu, primit de noi într-un moment în care echipa României avea superioritate –Manuel Mora, spaniolul din linia a doua a fost eliminat temporar – și cel de-al patrulea, favorizat de o pasă neglijentă care i-a oferit lui Gimeno balonul pe tavă și cale liberă până la terenul de țintă, m-au lăsat fără grai. Să iei de la Spania patru eseuri în mai puțin de jumătate de oră nu este deloc un motiv de mândrie, ci, dimpotrivă, unul de jenă. Vecinul meu de la masa presei, David Soto, care a transmis pentru Radio Marca, a încearcă să mă încurajeze. „Mai este timp!” – îmi spune el. Desigur, mai este timp, dar de partea noastră nimic nu mersese cum trebuie: nici placajul, nici pasa, nici șutul, nici molul rulant nu a mai înaintat ca în alte meciuri. Și nici nu erau semne că situația s-ar putea schimba în bine. Nu am pierdut vreo tușă, nu am pierdut vreo grămadă pe introducerea noastră, dar apărarea a arătat destule fisuri atunci când jocul nu s-a desfășurat în apropierea buturilor noastre. Măcar acolo, lângă buturi, ne-am luptat cât am putut, dar tot am primit eseuri.
La reluare, i-am ținut pe spanioli timp de zece minute în terenul lor, fără a-i lăsa să treacă dincolo de linia de mijloc. Dominarea a fost stearpă deoarece am pierdut baloanele pe greșeli care puteau fi evitate – și asta s-a întâmplat în nu mai puțin de patru rânduri! – deși acțiunile generate au fost bine construite, promițătoare, cu perspective de a marca puncte, chiar prin eseu, iar echipa a arătat altă determinare față de prima parte. Cum au trecut în terenul nostru, spaniolii ne-au marcat alte puncte care ne-au arătat diferența adevărată din acest joc. Finalul a fost al nostru, după minutul 60 făcându-se simțită o trezire a echipei noastre, care a marcat două eseuri – foarte bună acțiunea lui Simionescu – eseuri aducătoare de doar o minoră satisfacție. Am împiedicat echipa Spaniei să câștige punctul bonus ofensiv în clasament. Dacă aceasta poate fi o satisfacție pentru noi! Da, ar putea fi, dar numai într-un joc al rezultatelor favorabil nostru. Dar, pentru acesta, cine să aranjeze bobii astfel ca să prindem locul secund în clasamentul cumulat pe ultimele două ediții pentru calificarea directă la viitoarea Cupă Mondială? Dacă nu Georgia, pe care trebuie să o învingem peste două săptămâni și care trebuie să bată și Spania, atunci nu ne rămâne decât să jucăm play-off – ul care încă nu știm ce echipe din Asia-Pacific, Africa și America ne va aduce în față, dar nicicum unele slabe.
Lăsând meciul deoparte, alte amănunte sunt de semnalat. Înainte de toate, trebuie subliniată cultura rugbistică pe care publicul spaniol, cu mulți români printre cei 6000 de spectatori prezenți în tribună, a căpătat-o în timp. Din acest punct de vedere, poate că rugbiul ar fi meritat un stadion cu mai mult ștaif decât acesta numit „Stadionul Național de Rugby”, deținut, pe lângă alte destule terenuri de sport, de Universitatea Complutense, o universitate de mare prestigiu, întinsă pe o zonă foarte largă și care are spații de studiu și dotări cum nu prea vedem pe la noi. Nici aici, la acest stadion, destinat inițial doar pentru uzul universității, nu am putut găsi prize de curent și nici conexiune la internet, cum nu avem nici la Arcul de Triumf, dar Complutense este o construcție veche, fără pretenții, chiar fără gradene, publicul avizat venind cu pernițele aduse de acasă ca să nu stea direct pe cimentul udat de ploaia din ajun. Iar ca organizare, lucrurile s-au desfășurat cu mult peste ceea ce vedem la noi acasă. Chiar dacă listele cu acreditări nu erau tocmai complete, lipsind nume care obținuseră acreditarea la partidă, lucrurile s-au rezolvat în nu mai mult de două minute. Încă de la intrare am primit foile de joc, cu o modificare deja anunțată în XV-le echipei gazdă, alături de un program de meci. Publicul a avut la dispoziție mai multe baruri mobile și fixe pentru cine dorea o bere sau un bocadillo- sandvișul acela lunguieț garnisit, de regulă, cu jambon. Berea a curs înainte, în timpul și după meci, în tribună sau la bar. Alături străjuia un cort unde se vindeau materiale promoționale ale sponsorului și ale echipei naționale a Spaniei, iar la final s-a organizat un fel de tombolă cu tichete răzuibile, distribuite gratuit oricui din public și cu largă generozitate, cu mențiunea că nu a existat tichet necâștigător. Premiile au pornit de la mărunțișuri- brelocuri de chei, șepcuțe, șnururi pentru atârnat ecusoanele la gât și altele asemenea, ajungând până la premiul cel mai valoros, o minge de rugby mărimea 5, în culorile sponsorului, un model care, alături, la vânzare, costa 30 de euro. Ei bine, acest premiu a fost primit de o persoană din România. Și, coincidență, cunosc această persoană! Nu, nu sunt eu. De altfel, este destul de greu ca, la Madrid, să nu cunoști vreo persoană din România.
Din Madrid,
George Marin
