Prof.dr. Gheorghe Marinică: În viaţa mea nu am urmărit să obţin glorie, ci numai îndeplinirea datoriei de suflet de a sprijini comunitatea ploieşteană pe care o consider o adevărată familie

Luiza Rădulescu Pintilie

– Domnule profesor, recent, Academia Română – cel mai înalt for de știință și de cultură din România – v-a acordat, în şedinţă solemnă, Diploma „Meritul Academic”, ca un semn de apreciere a remarcabilei activităţi în domeniul cercetării şi prezentării cu profesionalism şi pasiune a istoriei oraşului Ploieşti. Ce sentiment aţi încercat la primirea unei asemenea importante recunoaşteri, în contextul acordării premiilor anuale ale Academiei, cu o istorie şi o tradiţie care vin de la 1863?
– Fără doar şi poate că, pe de o parte, m-am simţit dator să mulţumesc celor care au decis să îmi fie conferită o asemenea diplomă , onorându-mă la nivel academic, iar pe de altă parte am avut şi am sentimentul de recunoştinţă faţă de toţi prietenii şi colegii membri ai Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III”, personal faţă de domnul Constantin
Trestioreanu, cel care a înfiinţat această societate, şi care timp de 20 de ani au contribuit şi au reuşit să realizeze ampla monografie „Marea carte a Ploieştilor”, care este o operă colectivă. Faptul că eu am fost cel care a coordonat, a asigurat întregul proces de redactare, editare, armonizare a stilurilor autorilor diverselor capitole ale celor trei volume se datorează climatului de seriozitate, responsabilitate în care s-au desfăşurat toate etapele de cercetare şi redactare fără de care nu s-ar fi putut realiza o lucrare nu numai de o asemenea dimensiune, dar mai ales de o asemenea ţinută şi nivel academic. De altfel, cele mai multe dintre cele 110 lucrări consacrate istoriei şi culturii oraşului Ploieşti şi judeţului Prahova, dezvoltării cercetării monografice la nivel local şi judeţean au trecut prin mâinile mele.
– Chiar în aceste zile se împlinesc 32 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, evenimente de care, în dimensiunea lor istorică, socială, administrativă, sunteţi de asemenea legat.
– Într-adevăr, evenimentele din decembrie 1989 m-au găsit ca primar al oraşului Constanţa.Şi pentru că eram în cel de-al cincilea an al unui asemenea mandat, evident că ştiam foarte bine toate aspectele economice, sociale şi culturale, inclusiv aspectele dramatice care s-au creat din cauza unor excese de natură dictatorială, dar şi pentru că mi-am format propria convingere că trebuie să slujesc interesele comunităţii am rămas pe poziţie, fără să plec ca un laş din fruntea unui municipiu cu particularităţi fără precedent şi fără egal la nivel naţional. Mă refer la faptul că municipiul Constanţa se întindea pe 80 de kilometri pe întreg litoralul şi comunele adiacente, de la Vama Veche până dincolo de Năvodari, în timp ce dintre cei peste 740 000 de locuitori ai judeţului , 500 000 locuiau în municipiul reşedinţă. A fost o şansă pentru mine de a cunoaşte în detaliu istoria milenară a zonei, a valorilor create de comunitate de-a lungul vremii la care, cu modestie spun, în cei cinci ani în care m-am aflat la conducerea administrativă am adus o parte de contribuţie şi mă gândesc în special la dezvoltarea urbanistică, domeniu în care s-au construit 12 000 de apartamente de care s-au bucurat peste 50 000 de oameni. În acest context, ca şi alţi prahoveni care au contribuit la dezvoltarea Dobrogei în ansamblul său- mă refer la petroliştii de pe platforma Gloria, la constructorii de utilaj petrolier şi chimic 1 Mai-UZUC, la angajaţii din domeniul Transportului de ţiţei prin conducte şi al celui de Depozite petroliere, şi nu în ultimul rând la conducerea Rafinăriei Petromidia, la cârma căreia se afla un fost director de la Rafinăria Brazi din Ploieşti, m-am legat sufleteşte şi din toată fiinţa de această comunitate. În aceste condiţii, nu se putea să nu rămân solidar cu comunitatea constănţeană şi să aleg să plec pe uşa din dos. Aşa se explică de ce m-am implicat, încă de la început, în eforturile de organizare a evenimentelor revoluţionare, alături de vice-amiralul Constantin Iordache – comandatul flotei militare şi colonelul Ioan Maliciuc- cei care au coordonat din interior tot ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă. O perioadă în care se lansau atât de multe diversiuni, care evident că pe graniţa de răsărit a ţării aveau o gravitate cu mult mai mare decât în interiorul ţării şi mă refer, doar în treacăt, la ştiutele zvonuri privind otrăvirea apei, apariţia unor nave pe mare sau coborârea în gara Constanţa a unor trupe. Acesta este contextul în care s-a decis, de către cei care se aflau în fruntea acestei mişcări, să se constuie un organism de coordonare şi de rezolvare a problemelor vitale. Astfel s-a organizat, în ziua de 23 decembrie 1989, Comitetul Frontului de Salvare Naţională Constanţa, în care am avut onoarea să fiu membru, legitimaţia mea purtând numărul 7. În afara problemelor specifice municipiului Constanţa, pe care le cunoşteam atât de bine, m-am implicat şi în asigurarea funcţionalităţii, în condiţii de normalitate, începând de la activitatea marinei militare la cea a instituţiilor publice, de la activitatea comercială la cea specifică sistemului medical sau domeniului administrativ, în condiţiile în care acum eram liber, iar resursele nu mai mergeau la export. De altfel, într-un jurnal personal, mi-am notat zilnic, punct cu punct, fiecare activitate desfăşurată şi fiecare decizie luată între decembrie 1989 şi martie 1990, momentul în care am revenit la Ploieşti, spunând la vremea aceea într-o şedinţă a Consiliului Local Constanţa: „Las aici o parte din inima mea, dar rădăcinile mă cheamă la Ploieşti”. Din acel moment m-am implicat în învăţămînt, în presă şi în eforturile de constituire a Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III”. Am scris peste 30 de cărţi consacrate Ploieştiului şi judeţului Prahova, între care volumul „Orfelinatul salvator”, ca o recunoaştere a faptului că în Ploieştiul distrus de bombardament şi marcat de o secetă catastrofală am fost salvat, împreună cu fraţii mei, într-un cămin pentru copii orfani, datorită primăriei, armatei, poliţiei, organizaţiilor obşteşti de la acea vreme şi unor familii de oameni buni, care ne-au tratat ca pe propriii fii, motiv pentru care întreaga mea viaţă , de atunci până azi, m-am străduit să întorc într-un fel sau altul binele de care m-am bucurat din partea acestei mari comunităţi.
– O comunitate care, domnule profesor doctor Gheorghe Marinică, v-a onorat, în martie 2015, la împlinirea vârstei de 80 de ani, acordându-vă „Diploma de onoare” pentru „contribuţia adusă la cercetarea şi promovarea istoriei locale ca şi la afirmarea valorilor spirituale ale oraşului Ploieşti”…
– Într-adevăr, am primit o asemenea diplomă şi, aşa cum am declarat atunci declar şi acum, după primirea Diplomei „Meritul Academic”: Sigur că mă onorează asemenea recunoaşteri, dar în viaţa mea nu am urmărit să obţin glorie, ci numai îndeplinirea datoriei de suflet de a sprijini comunitatea ploieşteană pe care o consider o adevărată familie. De asemenea, nu pot să fiu decât mândru că am fost distins cu o serie de recunoaşteri internaţionale, printre care „Medalia oficială a Senatului Franţei”, „Medalia onorifică a municipiului Salonic” sau Diplomă din partea unei provincii reprezentative din Japonia pentru legăturile strânse de prietenie şi colaborare pe care le-am girat. Acesta este încă un motiv în plus ca, deşi am vârsta de 87 de ani, hotărârea mea să fie fermă de a mă implica în continuare, cât îmi va sta în putinţă, în activitatea de promovare a valorilor municipiului Ploieşti, a judeţului Prahova în cadrul Societăţii Culturale „Ploieşti-Mileniul III”.
– Un gând de apreciere, distinse domnule profesor, pentru tot ceea ce aţi reuşit şi o caldă urare de sănătate pentru a vă putea continua crezul şi aplecarea, cu atâta trudă, asupra istoriei şi culturii Ploieştiului şi ale meleagurilor prahovene.