Cerul, oamenii şi pietrele l-au plâns, cu acelaşi glas stins în durere, pe poetul Lucian Avramescu

„Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor”

Luiza Rădulescu Pintilie

Zorii zilelor ce vor veni de acum înainte nu-l vor mai găsi pe cunoscutul şi iubitul poet şi gazetar Lucian Avramescu la masa de scris, ci adormit sub piatra criptei în care, după ultima-i dorinţă, a fost aşezat, miercuri, 15 decembrie, întru veşnicie, lângă biserica pe care a ctitorit-o , în curtea Muzeului Pietrei din Sângeru, închinând-o Maicii Domnului.
Cuvintele sale pământene, de-o vreme pierdute cu totul într-o nedescifrată suferinţă, au devenit deja slove cereşti, dar rămân în multele cărţi pe care şi-a pus o semnătură inconfundabilă, în sufletul şi în amintirile celor care i-au iubit poezia şi poemele în proză, i-au împărtăşit ideile de gazetar aflat mereu de partea adevărului, au fost fascinaţi de sinceritatea şi căldura întâlnirilor sale cu cititorii, aşa cum rămân în bibliotecile personale şi în cele publice care nu au încă lacătul la uşi şi vrem să credem că se vor găsi şi în paginile manualelor de limba română care-i vor afla neîntârziat cuvenitul loc…
În ziua ultimului drum, ploaia căzută din duminica stingerii sale din viaţă a rămas în înalturi, coborând peste dealurile de la Sângeru doar un cer mohorât şi o uşoară înceţoşare. De parcă şi cerul a vrut să plângă la fel de stins ca şi cei veniţi să-l însoţească mai întâi la slujba oficiată în Biserica „Adormirea
Maicii Domnului”, murmurând deodată cu preoţii „Veşnica lui pomenire”, apoi, printre meri ce încă poartă ici-colo, între ramuri, fructe stinghere, spre locul de îngropăciune şi, mai ales, aidoma miilor de pietre, cu chip omenesc ori în formă de cruce, peste care părea că s-a aşezat toată muţenia lumii. Doar ritmurile răscolitoare ale marşurilor funebre interpretate de fanfară au tulburat întristarea ochilor înlăcrimaţi, singurii rămaşi la vedere înapoia măştilor şi îndurerarea inimilor.
În locul în care de atâtea ori poetul Lucian Avramescu a adunat iubitori ai cărţii şi ai muzicii, ai artei în general, dezvăluindu-şi toată lumina prieteniei şi toată căldura gazdei care îşi primeşte cu uşa larg deschisă oaspeţii, în miez de decembrie s-au adunat, lângă catafalcul său, peste o sută de oameni şi o „mare” de coroane şi jerbe, drept un ultim şi cernit omagiu.
Fiindcă fiicei sale Ana Luciana, soţiei sale Giorgiana, fiului său, Arin, fratelui său, Marian Avramescu, copleşiţi sub încercarea ce le-a fost dată, rudelor şi membrilor de familie li s-a alăturat o „familie” mai mare a acelora care au ţinut să fie prezenţi, dar şi a acelora care, de departe, au trimis semnul omagiului lor aşezat în flori din toate anotimpurile, cele pe care poetul Lucian Avramescu le-a iubit cu toată fiinţa şi care i se păreau că, oricât a umblat prin lumea aceasta mare, nu sunt niciodată mai frumoase de cum împodobesc pădurile, grădinile, dealurile şi uliţele de la Sângeru.
Unde de atâtea ori, în casa sa muzeu s-au aprins lumini de spirit, miercuri s-au aprins, pentru cel care le-a dat atâta strălucire prin erudiţia, înflăcărarea, sinceritatea şi duioşia modestiei sale, lumânări şi candele! Şi ce imagine tulburătoare aceea reflectată într-o fereastră, în care, la un moment dat, se observă cum înăuntru pâlpâiau, trist, flăcările lumânărilor, iar afară soarele încerca să treacă de opreliştea norilor, ca şi cum lumina vieţii ar fi vrut să biruiască până la urmă întunericul morţii!
Lângă zidul de piatră, pe crucea de lemn, era scris, după rânduiala creştină a numelui de botez, numele celui plecat: Lucian Avramescu-Iordache: 14 august 1948-12 decembrie 2021. Aşezată pe o piatră cioplită frumos, o bătrânică se închina ori de câte dinăuntru răzbatea glasul preoţilor şi, fără să spună nimic, se uită spre cer… Ca şi cum ar fi ştiut că acela e timpul în care poetul va trece ultima dată pragul casei pe care a salvat-o şi a reconstruit-o din piatră şi lemn, continuând o istorie şi o moştenire de familie şi dându-le o nouă viaţă. Apoi, avea să treacă, însoţit de glasul fanfarei, pe sub poarta maramureşeană, şi să urce, însoţit de un tăcut cortegiu, spre o frumoasă biserică străjuită de brazi. Cântări bisericeşti s-au revărsat peste lăcaşul devenit neîncăpător, s-au înălţat spre luminile candelabrului şi aura sfinţilor şi s-au aşezat, cu siguranţă, în inimile celor prezenţi. „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavolul l‑ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale; Însuţi, Doamne, odihneşte şi sufletul adormitului robului Tău, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit el, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă‑l.”
Însoțitor al unor momente de viață ale familiei, dar și al frumoaselor întâmplări pe care poetul Lucian Avramescu le însuflețea la Muzeul Pietrei, preotul Mădălin Moșneanu a evocat cu căldură personalitatea acestuia și creația sa literară, dar și folositoarele sale lucrări întru spirit. Ca bun și apropiat slujitor întru duhovnicie, cuvintele sale de îmbărbătare au mers către familia îndurerată, mai ales înspre fiica poetului, Ana Luciana, cea căreia i-a fost nu numai iubitor părinte, ci și sfătuitor și îndrumător și care va rămâne, mereu – spunea preotul – veghetor și ocrotitor în tot și în toate, îndemnând-o să-și facă pe mai departe tatăl mândru, urmându-și așa cum a călăuzit-o drumul.

Iar timpul a părut, pentru o vreme, oprit în loc, fără putinţa însă de a se întoarce… A rămas doar timp pentru amintiri şi neuitare! Despre amintiri şi neuitare au vorbit nu prin cuvinte, ci cu înseşi inimile lor legate mai mult decât printr-o prietenie şi împovărate mai mult decât de o simplă pierdere a cuiva cunoscut atât jurnalistul Dumitru Cârstea, fondator şi patron al ziarului „Prahova”, precum şi cel în al cărui mandat de primar i-a fost conferit poetului Lucian Avramescu titlul de „Cetăţean de onoare al Ploieştiului”, Emil Calotă. Adresându-se cernitei şi înlăcrimatei adunări, domnul Dumitru Cârstea şi-a început cuvântul de rămas bun spunând: ”Cel care mai bine de cinci decenii a sclipit pe bolta spiritualităţii noastre naţionale, cu un talent şi o dragoste aparte pentru cuvântul tipărit sau numai rostit, ne va spune de-acum înainte, „Buni zori!” de dincolo de lumea pământeană. (…) Dar Lucian Avramescu a fost şi va rămâne, prin opera sa, o personalitate complexă a culturii româneşti din perioada îngemănării secolului trecut cu cel în care trăim. „Apoi, referindu-se la „ampla creaţie spirituală lăsată de Lucian Avramescu posterităţii „a vorbit despre mesajul jurnalistic al acestuia, mărturisindu-şi deplina convingere că „publicistica lui Lucian Avramescu este şi va rămâne o foarte valoroasă şi la fel de necesară lecţie de profesionalism pentru generaţiile de azi şi mâine ale slujitorilor presei. A scris articole, comentarii, editoriale de o mare bogăţie de idei şi de o acurateţe a dulcelui grai românesc, care-l aşază în galeria marilor condeie şi a marilor creatori ai genului pe care i-a dat neamul românesc. A conceput şi editat ziare, s-a aflat în fruntea primei publicaţii naţionale apărute în decembrie 1989, a condus prima agenţie privată de presă din România. Şi, mai presus de toate, a format mulţi oameni de presă, dintre care, în timp, o bună parte i-au întors un binemeritat gând de recunoştinţă„ (n.n. – De altfel, ca o dovadă a aprecierii de care s-a bucurat jurnalistul Lucian Avramescu este şi faptul că au ţinut să-l însoţească pe ultimul drum doi jurnalişti reprezentativi pentru presa românească – Octavian Ştireanu şi Cornel Nistorescu). Emoţia cuvintelor rostite de domnul Dumitru Cârstea a fost şi mai intensă când acesta a dezvăluit unele dintre ultimele mărturisiri ce i-au fost făcute de poetul Lucian Avramescu, unele cu resemnare, altele cu sufletul înlăcrimat – „Azi, Luciana face 14 ani. Nu m-am putut ridica din scaun; Mă lasă mâinile, un singur deget mă mai ajută să apăs pe taste; Mă ustură ochii, mă chinui să scriu” – şi, mai cu seamă, cel din urmă mesaj, prin SMS, pe 1 Decembrie, trimis „cu o durere îmbrăcată în metaforă, aşa cum numai el se pricepea să conceapă: La mine, literele se dau pe cartelă şi de Ziua Naţională”.
Iar cuvintelor de încheiere rostite după asemenea atât de pătrunzătoare mărturisiri nu li se mai poate adăuga absolut nimic: „Dragostea şi prietenia noastră de multă vreme
le-am numit frăţie, de unde şi expresia de frate cu care ne adresam unul celuilalt. Adio, dar, frate Lucică, şi mă rog la bunul Dumnezeu să-ţi vegheze somnul de veci”.

Sub înlăcrimarea prezentului, domnul Emil Calotă s-a întors mai întâi la atât de cunoscutul vers eminescian din „Odă în metru antic”: ”Nu credeam să învăţ a muri vreodată”… Apoi, revenit sub durerea momentului pe care îl trăiau toţi cei prezenţi, i-a rugat să închidă pentru câteva clipe ochii şi să încerce să şi-l închipuie pe atât de iubitorul de viaţă Lucian Avramescu rostind acest vers. Şi, cu siguranţă, a spus apoi, vor avea imaginea aceluia care, în voluptatea cu care dorea să trăiască fiecare zi, nu putea rosti acest vers. Doar că Dumnezeu are mereu alte planuri… Şi, din nefericire, din urmă cu aproape doi ani, poetul Lucian Avramescu a început să trăiască acceptând că pentru fiecare vine un sfârşit… Plin de sensibilitate, dar şi de profunzimea unor idei legate nu numai de neuitarea poetului Lucian Avramescu, ci şi de luminile în care merită să se afle opera lui valoroasă, domnul Emil Calotă a lansat apoi ideea realizării unei „Antologii a poeziei de dragoste” semnate de Lucian Avramescu, în care acesta a excelat, spunând, printre altele că, într-un dialog cu academicianul Eugen Simion, cunoscutul critic şi istoric literar a acceptat că, dintr-o anume perspectivă, poetul Lucian Avramescu ar putea fi comparat cu poetul Nichita Stănescu şi că aceasta este o direcţie literară căreia merită să-i acorde atenţie. Deosebit de interesant şi deopotrivă de emoţionant a fost momentul în care domnul Emil Calotă a rostit versuri dintr-o poezie pe care o consideră a fi testamentul literar al poetului, prozatorului şi gazetarului Lucian Avramescu. O poezie, scrisă încă din iulie 2013, intitulată „Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor „ şi ale cărei ultime două strofe spun astfel:
„Lancrămul meu e Sângeru/Între pietrele din curte, în muzeul acesta fenomenal/Puneți-mă sub o piatră şi, dacă nu uitați,/Scrieți-mi și numele, eventual./ În colecția iubirii mele/Dacă plec, dar n-am de gând încă,/Vă las în locul cuvintelor, vă dau în primire,/Statuile lor, un fel de bibliotecă din stâncă.”
* * *
”Puneţi-mă sub o piatră şi, dacă nu uitaţi, scrieţi-mi şi numele eventual „…Când clopotele au vestit clipa, împietrite au devenit chipurile celor care l-au însoţit pe drumul spre locul de îngropăciune pe adormitul întru Domnul Lucian Avramescu. Pietrele înseşi au devenit şi mai de piatră când cortegiul, însoţit de acordurile funebre, a intrat în livada cu meri, a trecut pe lângă fântână şi s-a apropiat de biserică şi criptă. S-au văzut de departe steagul albastru bisericesc şi cel tricolor, s-a aşezat în formaţie garda care avea să-i dea onorul. Cerul însuşi a coborât şi mai aproape de pământ, dealurile pe care le-a cutreierat întreaga viaţă poetul Lucian Avramescu i s-au strâns parcă împrejur. În biserica pe care a ctitorit-o cu atâta patimă, lumini cereşti cădeau peste icoana Maicii Domnului, cu chip de mamă pământeană care-şi alăptează fiul, aşa cum şi-a închipuit-o, în imaginaţia-i atât de cuprinzătoare poetul, unindu-se cu flăcările candelelor aşezate pe masa de piatră. Scaunele cioplite după chipul celor brâncuşiene, de la Masa Tăcerii, aşteptau parcă să se aşeze cineva venit să se roage ori doar să vadă „raiul” zidit în piatră de un poet care şi-a urmat visul de a întregi Muzeul Pietrei şi cu un sfânt lăcaş – deschis oricărui creştin – fie el ortodox sau catolic – până în ultima clipă a vieţii.
Când sicriul era pregătit să fie coborât în criptă, purtând pe lemnul capacului ocrotirea unei cruci din trandafiri roşii, glasul trompetei a dat semnalul şi salvele au răsunat peste întreaga adunare. Părea că însuşi cerul va lăsa să cadă lacrimi ale durerii. A lăsat însă tot plânsul în ochii şi în inimile familiei, ale rudelor, ale prietenilor, ale celor prezenţi, ale celor care şi-au scris gândurile de regret şi compasiune pe toate reţelele de socializare, semn al iubirii cu care la rându-i a fost înconjurat omul, poetul, prozatorul, gazetarul Lucian Avramescu.
Rezemată întâi de un trunchi de măr, crucea de lemn, cu numele robului lui Dumnezeu Avramescu Lucian-Iordache şi anii vieţii sale pământene, de la naştere până la moarte, i-a fost aşezată la căpătâi. Alături, dăltuite în piatră funerară, versuri din cea mai cunoscută poezie de dragoste ce îi poartă semnătura, transformate în cântec nemuritor :„Bună seara , iubito, pot să-ți spun prin cuvinte/ Că puține mai sunt pe pământ lucruri sfinte/Că intră iubiri prematur în morminte/ Bună seara, iubito, pot să-ți spun prin cuvinte”.
Dimprejurul criptei, aşa cum şi-a dorit, pietrele pe care le-a iubit atât de mult îi împresoară locul de îngropăciune, la fel cum în cimitirul satului e înconjurat mormântul părinţilor săi.
Să ne-amintim şi să nu uităm: „Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor”!