La Sângeru, în miez de decembrie – ultimul drum al poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu

• Acesta îşi va dormi somnul de veci în cripta  de lângă biserica pe care a ctitorit-o în livada cu meri a Muzeului Pietrei

• Slujba de înmormântare  se va săvârşi miercuri, 15 decembrie 2021 (ora12,00)

Luiza Rădulescu Pintilie

Zile de doliu pentru literatura română şi presa ultimelor decenii din România,  rămase mai sărace prin stingerea din viaţă a poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu – un  condeier „de aur” al generaţiei sale şi o „voce” puternică şi distinctă a cronicarilor realităţilor româneşti şi din lume.  Numeroasele sale cărţi, traduse şi publicate în diverse ţări ale lumii, inclusiv în limba kurdă,  sunt cea dintâi dovadă – din 1979 fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, de serbările „Scânteii Tineretului” sunt legate amintirile multor tineri aflaţi astăzi la vârstele maturităţii depline,  este  fondatorul ziarului „Tineretul Liber”- prima publicație tipărită în zilele Revoluţiei din  1989 şi al Agenţiei de Presă AMPRESS, ca să adăugăm  doar  prea puţine argumente.

Zile de doliu pentru iubitorii scrisului său, fie el în versuri,  proză, pamflete şi editoriale,  mereu cu har şi în preţuire şi respect   pentru  limba română, cu frumuseţea, originalitate şi bogăţia ei de sensuri cărora le-a găsit, în stilul său inconfundabil, şi duioşiile şi  „tăişurile” semantice.

Zile de doliu pentru fiica sa Ana Luciana şi soţia Giorgiana Radu-Avramescu,  în a căror  iubitoare ocrotire şi veghe şi-a găsit puterea, speranţa şi „vocea” în ultimii aproape doi ani grei de suferinţă, rămasă ascunsă diagnosticelor medicale, dar risipindu-i treptat, până la tăcerea deplină, bucuria rostirii cuvintelor.

Zile de doliu pentru prieteni, deloc puţini,  mai ales din universul iubitorilor de artă şi cultură, dar şi din lumea medicală  şi cea politică,  drept răspuns al  generoasei sale deschideri spre oameni, de la cei mai simpli la cei mai înalt aşezaţi pe treptele societăţii, de la cei din satul său natal, Sângeru,  la cei din „satul” mai mare – Terra, cum îi plăcea să spună lumii, pe care a cutreierat-o ca gazetar şi scriitor român, lăsând mărturia unor splendide note de călătorie şi a unor amintiri  care-i dau cititorului privilegiul de a călători el însuşi cu gândul în  impresionante colţuri ale globului pământesc.

Din prima clipă, vestea stingerii din viaţă  a poetului şi gazetarului Lucian Avramescu s-a însoţit de un val  de tristeţe şi compasiune, de apreciere a  creaţiei şi a personalităţii sale, de deznădăjduitoare încredinţare că pagina cernită aşezată în cartea literaturii române şi  în presa românească în care ar fi avut încă multe de spus cu luciditatea, cu  curajul, cu farmecul scrisului său, înseamnă o mare  pierdere, mai ales într-un timp în care rămân tot mai puţine, pentru generaţiile de astăzi,  reperele şi „stâlpii” de sprijin şi de atitudine, cum fără nicio îndoială a fost cel care se dovedeşte, în aceste triste zile,  a fi  atât de iubit şi de respectat.

În miez de decembrie, miercuri, 15 decembrie 2021, poetul şi gazetarul Lucian Avramescu va fi condus pe cel din urmă drum în satul său natal, Sângeru, locul de care a fost atât de legat încât şi-a  mărturisit nu o dată ultima dorinţă  de a-i rămâne aproape toată eternitatea. O eternitate  prea grăbită, a cărei curgere a început în dimineaţa zilei de duminică ,12 decembrie 2021. O eternitate de care s-a simţit tot mai împresurat în ultima vreme: „De vorbă stau cu cei ce nu mai sunt/E noapte, noapte cum n-a fost vreodată/Mult prea strălucitor întunecată/De vorbă stau cu cei ce nu mai sunt/Iar eu orbecăi pe sub alt pământ”.

O eternitate pe care a privit-o câteodată direct în ochi: „Hei, soldat/Din al Dumnezeului leat/Care cărai cu spatele-ți lat/Jumătate de codru netăiat/Unde te-ai pitulat?” Iar uneori rugător, în numele  prea marii sale iubiri de viaţă şi de oameni: ”Dă-mi, Doamne, știu că poți, ceva și mie/Din mult prea roditoarea-ți veșnicie/Mi-ai pus, mulțam, pe umeri scăfârlie/Cu care-am inventat chiar zei o mie/Că-s după chipul și asemănarea ta/Eu nu prea cred să fie chiar așa/Cu dălțile de ape și sulfine/Mult prea fragil m-ai nimerit pe mine/Care-s din iarbă, fluturi și albine (…) Mă pedepsești, fără să-mi spui, de ce,/Mă scoți, abia născut, din scutece/Și nici n-apuc prea bine să spun papă/Că vin groparii să îmi sape groapă/Dacă suntem asemeni, ca-n oglindă,/Pune îngrijorării mele-o grindă/Să nu mă prăvălesc așa ușor/În lacrimă, ca ploaia dintr-un nor” (29 octombrie 2021, Sângeru, Scrisă la trei, azi noapte).

…Şi a  tot plouat în aceste zile în care flacăra vieţii poetului şi jurnalistului Lucian Avramescu s-a stins, reaprinzându-se în lumânări şi stele,  semn, se spune din vechime, că aceluia plecat îi pare rău . Iar cuvintele  poetului „Că vin groparii să îmi sape groapă/Dacă suntem asemeni, ca-n oglindă,/Pune îngrijorării mele-o grindă/Să nu mă prăvălesc așa ușor/În lacrimă, ca ploaia dintr-un nor” s-au ridicat din vers  devenind un prea dureros  adevăr. La cel de-al doisprezecelea ceas al zilei de miercuri, 15 decembrie, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Sângeru vor răsuna, după rânduiala creştină, imnele, predicile, troparele şi rugile slujbei de înmormântare şi pomenire  a robului lui Dumnezeu Lucian Avramescu.

Apoi, respectându-i-se  marea dorinţă – pentru care a primit, ca răspuns la cererea sa publică,  dezlegarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel-  adormirea sa întru veşnicie se va statornici, de-a pururi, în cripta de lângă biserica pe care a ctitorit-o în livada cu meri a Muzeului Pietrei- zidirea sa de suflet şi de conştiinţă pentru  care nu a precupeţit până în ultima clipă a vieţii nicio strădanie, făcându-l o dată în plus vrednic de admiraţie.

Moartea e nu numai o trecere şi o poartă, ci şi o punte spre o existenţă netrecătoare, spun învăţăturile cărţilor sfinte.

„Muzeul Pietrei reproduce un sat românesc de piatră. Nu există sat fără Dumnezeu”, a fost încredinţat poetul şi gazetarul Lucian Avramescu şi a ridicat o biserică închinată Maicii Domnului, trăind fericirea de a vedea cum turla sa „se iscăleşte pe cer”, cum  prin vitraliile ferestrelor intră zorii de zi,  cum prin fiecare  cruce de piatră Muzeul Pietrei se întregeşte „cu o aură de credință și o treaptă spre slava cerurilor”, cum „douăsprezece scaune cioplite de un pietrar care s-a inspirat de la brâncușienele Mesei Tacerii dau înconjur prin interior Grotei Nașterii şi cum, în fața  icoanei  cu Maica Domnului alăptându-și cerescul Fiu, arde o candelă. E rândul lumânărilor neuitării să ardă, să ardă, să ardă pentru adormitul întru eternitate Lucian Avramescu…