Giorgiana Radu-Avramescu
Vine o zi când nimic nu ne mai e de folos. Când tot ce-am fost și ce suntem se disipează în orizonturi necunoscute. Nici amintirile, nici măcar iubirea nu mai ajută. Nu mai ține de cald și analgezic durerii nu-i mai poate fi ca altădată.
Iubirea vindecă uneori, pansează suferințe, dar inutilă devine când clipa cea repede și nedorită se arată. Constați că nimic din ce-ai trăit ieri, cu zâmbete ori lacrimi, nimic, absolut nimic nu-ți mai e de folos.
Îndemnul „trăiește azi, cât pentru zece vieți” n-are nicio valoare. Oricât de frumos, de intens ai consuma prezentul, de ajutor nu-ți va fi la răscruce de timpuri. Chinul fizic te va durea la fel de tare. Poate cel interior să fie mai blând. Depinde de grija ce-ai acordat-o spiritului de-a lungul vieții.
Fulgi de nea risipiți în abis. Așa rătăcim în derularea zilelor pe care le numim viață. Din prima, până în ultima zi încercăm să ne regăsim, să ne recompunem, să aflăm adevărul despre cine suntem, dincolo de fii ai lui Dumnezeu. Și, uneori, constatăm că suntem doar ființe neputincioase.
Trupuri plăpânde, suflete ostenite. Asta devenim, după lungi preumblări pe pământ.
