Florin Tănăsescu

A câta toamnă mai e şi asta, când ce-a fost verde s-a uscat? A câta oară, ce-i nedrept şi mare păcat, păsările călătoare şi unii dintre noi au plecat prin ţările calde?

A câta oară îţi vine să zici „Adio ţară! Adio şi-un praz maro?” A 31-oară!
Era, cândva, o vorbă spusă, ce-i drept, la mişto: „Adio şi-un praz verde!” La vremea când ţoapa îşi ştia locul. Când prostul ştia că-i prost. Prostului încă îi mergea mintea atunci. Iar ţoapa emitea pretenţii foarte mici. Dar, vorbim despre atunci…
La revedere, deci, iar, vremuri normale! Trai pe vătrai vouă, poale lungi şi minte second-hand. P-acolo, prin Parlament, prin primării, pe unde-oţi fi! Oamenii capabili se retrag în pustii.
Adio şi-un praz roşu!
A fost odată o vorbă: „Ai carte, ai parte!” Mai mare nerozie să crezi că de înveţi şi munceşti eşti un om împlinit, n-ai să vezi!
Adio şi-un praz galben! Există şi aşa ceva.
Sunt, de 31 de ani încoace, mai multe culori. Şi negru, şi alb, şi verde, şi maro…. Şi toate trase la xerox.
Există nu doar astenii de primăvară. Românii au brevetat şi astenia de toamnă. Astenia asta înseamnă sictirul, plictisul, sila…
Ce urmează? Dumnezeu cu mila! Ce-i bine?
Că niciodată toamna nu fu mai bogată-n prune. Se face ţuica.
Suntem un popr care duce tradiţia lui Daniil Sihstru mai departe. Vom sta în cămăruţa noastră plină cu zacuscă şi murături.
Tot mai multe cămăruţe are ţara. Tot mai mulţi oameni au un alt prenume, de care nu ştiu: Daniil. Daniil Sihastru!
Cu capul pe bogăţiile noastre vândute sau concesionate vom vedea-n chilii aceiaşi cai verzi.
Adio şi-un praz maro! Încă-i mişto:sub un cer tras la indigo, s-au copt la greu prunele grase.