Florin Tănăsescu
Multe prostii am făcut la viaţa mea. Dar asta le-ntrece pe toate. Expediez scrisori spre viitor, în care scriu Salvează Sufletele Noastre. Veţi spune că azi nu se mai trimit scrisori! Aiurea.
Se trimit, fiindcă eu – şi alţii ca mine – trăim în alt secol.
Secolul normalităţii. Cât de cât.
Trăiesc la timpul trecut, prin anul 1980. Scrisorile le-aş fi trimis cu poştalionul, dar drumurile sunt cum sunt. Adică aşa cum vor fi şi-n viitor. Prin anul 2021… Proaste rău. Până ajung la destinatar, se irosesc generaţii. Aşa gândeam – adică gândesc, când trăiam – adică trăiesc, ca mulţi alţii, în trecut.
În secolul normalităţii. Cât de cât.
M-am reorientat la porumbeii călători. Fiinţele astea, mai realiste ca mine, îmi spuneau: „Să nu crezi că tot ce zboară se mănâncă. Să vezi ce vremuri vor veni!”.
Adică?, am întrebat eu, care, repet, trăiesc – împreună cu alţii – în anul 1980 – făcându-mi iluzii, atunci, că va urma şi altceva.
Atunci, în secolul normalităţii. Cât de cât.
„Vor fi promisiuni electorale. Vorbe-n vânt. Scrisorile tale nu vor avea destinatar”.
Cum, fără destinatar? Adică, eu trimit scrisori nimănui? Cer să ne salveze cineva sufletele, dar n-am cui? Asta era nedumerirea atunci…
Atunci, în secolul normalităţii. Cât de cât.
Cu acordul contemporanilor mei, am pus scrisoarea-ntr-o sticlă. Ca naufragiaţii.
Se întâmpla în anul 1989. Tot secolul trecut.
Atunci, toate erau anapoda. Şi mai rău decât atât.
Ieri, sticla s-a întors, sub formă de pet, înapoi. Pe ea scria: „Destinatarul nu locuieşte la această adresă.”
Trăiesc în prezent. Mă gândesc că multe prostii am făcut la viaţa mea. Mai fac încă una azi, 27 iulie.
Bat la calculator un email. Destinatar: Domnul Viitor. Am aceeaşi rugăminte din secolul trecut: Salvează ce a mai rămas din noi. Cât de cât.
Salvează Sufletele Noastre. Atât. Măcar atât!
