Giorgiana Radu
De câte ori, în drumurile noastre citadine sau rurale, în stațiile de tramvai ori metrou, la Mall și chiar în emisiuni TV de mare audiență, privind la propriii copii, uneori, nu am conchis „generația aceasta este pierdută!”? De multe ori, cred.
Generația Z , cum se autoproclamă cu încântare adolescenții de azi, are dreptul să fie ea însăși, cu defecte și calități, să fie altcum de cea de ieri și de cea de acum o sută de ani. Doar că excesul de zel în a se afirma, de a arăta cât de „tari” sunt ei, tinerii prezentului, nu se prea cuvine.
Oricât ai fi de bun, de talentat, de înzestrat cu har, gălăgia despre tine nu cred că aduce un plus imaginii reflectate în societate. Consider că mai degrabă dezavantajează. Cei care trebuie să ne aprecieze pentru ce suntem și ce facem o vor face fără ca noi să ne strigăm din rărunchi putințele și priceperile.
De la ce am pornit acest articol? Privind câțiva adolescenți talentați, frumoși, neobosiți în studiu – fiecare în domeniul său, dornici să atingă performanțe înalte și modești. Da, modești! Modestia este calitate din ce în ce mai rară, parcă.
Unul dintre acești tineri se numește Antonia Tudose, pianistă cu performanțe uluitoare, pe care am avut bucuria s-o cunosc în urmă cu câțiva ani, când era elevă de liceu, la Colegiul de Artă „Carmen Sylva”, din Ploiești, pe care l-a absolvit ca șefă de promoție, în 2020. Cu peste 50 de premii naționale și internaționale, Antonia, care acum studiază la Conservatorul Regal din Bruxelles, a susținut, pe când avea 17 ani, un regal de muzică divină, la Muzeul Pietrei.
Un alt adolescent înzestrat și dornic să izbutească, pe care l-am cunoscut recent este Mihnea Vișoiu, elev în clasa a XII-a la „Liceul Teoretic Internațional de Informatică” din București. Sângerean prin tată și bunici, Mihnea, alături de alți tineri, face parte din echipa de Robotică AutoVortex, care a obținut locul I la Campionatul Internațional de Robotică, desfășurat zilele trecute în SUA.
Cei doi tineri, și alții câțiva ca ei, pe care am avut prilejul să-i aflu de la distanță, nu mi-au atras atenția doar prin frumusețea lor fizică, firească oricum la această vârstă, ci prin modestia lor în raport cu performanțele atinse. Prin tăcerea lor care povestește mult mai mult despre ei, despre nobila lor înzestrare interioară, despre altitudinile pe care le-au atins până acum și care se vor înălța cu mult mai mult în viitor.
Da, copiii aceștia fac mult și culeg roadele hărniciei lor pe scene alese, fără gălăgie și îngâmfare, ci printr-un bun simț ce transcede educația primită în familie. Ei sunt de fapt generația salvatoare, ei ne demonstrează că nu e totul pierdut. Că e nedrept să-i așezăm cu toți ceilalți laolaltă. Că nu e bine să ne pripim în a trage concluzii, doar uitându-ne în jur.
Acești tineri știu cât și când să vorbească. Și mai ales cum să vorbească, pentru a fi percepuți și apreciați. Ei sunt vocali prin reușitele lor, iar orice stridență de sunet i-ar coborî de pe piedestalul pe care, prin muncă și perseverență, l-au dobândit. Un piedestal la care mulți râvnesc, dar puțini îi găsesc drumul.
„Nu, nu e totul pierdut!” vom concluziona dacă știm încotro ne îndreptăm văzul și auzul.
