Lucian Avramescu
Tu de ce n-ai plecat?
Ba am plecat, dar m-am întors mereu.
Ca ziarist și scriitor ai umblat prin toată lumea. N-ai găsit un loc mai acătării, mai lustruit unde să rămâi?
Cineva trebuia să fie aici și dacă a plecat să se întoarcă pentru a apăra bunătatea din om și iarba.
Și nu mai sunt oameni buni și prin alte părți?
Ba da, dar bunătatea de aici e ținută astfel de sufletul limbii române și e unică pe pământ.
Sunt și ucigași aici și hoți și spărgători de comori.
Sunt pretutindeni hoți și spărgători de comori, dar eu m-am întors acasă să apăr bunătatea unică a sufletului din pietre și ape, din creanga de tei și coaja de stejar și să apăr iarba.
Există hoți de iarbă?
Da, există hoți de iarbă, așa cum există hoți de comori.
Buni zori, prieteni! M-am trezit devreme așteptând să prind clipa când iarba, cu dealuri cu tot, e luată în brațe de lumină și lumina e blajină și o mângâie matern, să n-o trezească brusc din patul ei de rouă.
M-am trezit devreme în țara lui Eminescu să ascult salcâmii sub care au așteptat iubitele în asfințit pașii poetului și inegalabila lui îmbrățișare. M-am trezit pentru rândunele și pentru meșterii care, iată, bat la porți și eu trag zăvoarele dându-le liber spre schele. Vârful turlei Bisericii din Livadă, de piatră toată și având în ea închinarea către Maica Domnului și Pruncul ei ceresc, a depășit, cum privesc de aici, coama împădurită a dealului Piatra Mică,
un deal mare care astupă vederea spre Salcia, de unde vin ploile și spre Brașov, de unde coboară
șoimi în picaj abrupt, cu viteza stelelor înaripat căzătoare.
La masa asta stăteam acum o săptămână, cu o zi înainte de a pleca la Chicago să biruie America, cu Mihnea Vișoiu, licean cu un chip frumos (seamănă cu maică-sa, că dacă semăna cu mine era urât, se alintă tatăl, cu toate că eu disting vizibile asemănări) venit cu părintele lui, Mitică Vișoiu, sângerean stabilit la Cluj-Napoca, să vadă cum avansează Biserica din Livadă pe care le-o prezintă Luciana și să mă întrebe pe mine de sănătate.
Vorbim despre visul american al adolescentului, înainte de a afla că va fi, peste câteva zile, unul din campionii mondiali ai Roboticii, puștii români care au pus la pământ faimoasele echipe israeliene, japoneze și, mai ales, pe cea a țării gazdă. Niciodată, de treizeci și ceva de ani, de când e acest concurs mondial, SUA nu pierduse în fața unor neamericani în măreața ei bătătură.
Dar atunci, adică acum nu multe zile, vorbeam fără a avea deasupra laurii acestei victorii, iar visul lui Mihnea era același – să se facă american.
Ce faci cu frumoasa casă făcută de tătâne-tău la Sângeru?
Face, răspunde tatăl, ceea ce face nepotul tău Alexandru (violonistul Tomescu), vine din când în când și-și reîncarcă plămânii cu ”aerul rezidual”, cum ai scris cândva.
Tata îi spune ”amprenta cosmică”, încearcă o corectură Luciana.
Mă bucur cu tristețe pentru victoria de la Chicago a adolescenților de la București. Ei vor deveni toți americani. Oricum, felicitări copii!
Eu rămân aici să apăr iarba. Și cuvintele limbii române, pe care, e drept, eu nu le mai pot pronunța decât în suflet.
