George Marin
Maestrul Emil Popa face parte din categoria acelor oameni care nu se pot opri din muncă. Puterea de a continua vine din iubirea pentru meseria pe care o face. Acum, în prag de 80 de ani, maestrul Popa continuă să pregătească copii și tineri pentru a le hrăni visul de a ajunge tot atât de faimoși precum marii boxeri care i-au trecut maestrului prin mână.
– Maestre, tocmai ne-aţi povestit cum s-a ridicat sala. Ne-am oprit cu povestea la ce performanţe au crescut în această sală. Nu ne puneţi curiozitatea la încercare!
– Deja v-am spus despre câțiva băieți. Performanțele mele, ca antrenor, au debutat cu prima medalie la juniori, argintul obținut de Vasile Nicorescu, în 1969. A urmat prima medalie de aur, obținută de Titi Tudor, în 1972. Acestea două au fost la „Rafinorul”. Prima medalie de aur la seniori a obținut-o Leontin Sandu cu mine la colțul ringului. Medalie pregătită în această sală. Era în 1987. Toți cei trei boxeri menționați au devenit antrenori și au lucrat ulterior cu mine. Și ei nu sunt singurii pugiliști care mi-au trecut prin mână deveniți ulterior antrenori. Și Gigi Terzea și Ion Moroiță au devenit antrenori după ce au fost boxeri sub îndrumarea mea, și Bogdan Dobrescu, cu care am lucrat la Conpet până când Bogdan a fost chemat să lucreze la loturile naționale ale juniorilor și cadeților. Și Moroiță și Titi „Prosop” au fost chemați să lucreze la loturile naționale. Dar, să revenim la „producția” de campioni a sălii. Titlul de campion cucerit de Leontin Sandu a fost un mare imbold pentru ceilalți. Exact în acea vreme se ridica Leonard Doroftei, cel care acum nu are nevoie de nicio altă prezentare. Atunci, Doroftei colecționa titluri de campion la juniori, ultimul în 1988. Până la primul titlu la seniori au trecut patru ani. L-a obținut după întoarcerea de la Barcelona, unde a fost surpriza plăcută a delegației noastre. Doru a fost cooptat în echipă după ce, el fiind la lotul de tineret, l-a bătut pe titularul categoriei într-un meci de verificare înainte de Olimpiadă. La fel și Vaștag, dar Vaștag nu a mai mers la Barcelona din cauza unei accidentări la mână. La Barcelona, competiție la care eu nu am fost, Doroftei a fost furat în semifinală. Putea lupta pentru medalia de aur și, cred eu, ar fi putut câștiga și titlul olimpic. Același lucru îl pățise și Daniel Dumitrescu la Seul, cu patru ani mai înainte. Furt pe față. La fel și Dumitru Cipere la Moscova, în 1980. Bine, Cipere a primit un avertisment din cauza propriei sale prostii. Și i-a spus „pa!” finalei. Apropo de Moscova. Pe vremuri se organiza „Turneul celor patru”, un fel de „Final Four” de azi, cu patru boxeri, cei mai buni ai categoriei. Înainte de Olimpiada moscovită, acest turneu a fost organizat la Constanța. La categoria lui Simion Cuțov, prezumtiv titular al categoriei, au mai participat Carol Hajnal, Ilie Dragomir și … Leontin Sandu. Leontin a câștigat primul meci și a ajuns în finală cu Cuțov cel mic. Calistrat, fratele mai mare, se retrăsese, cred. Îl cunoșteam pe Cuțov foarte bine, am făcut tactica potrivită și l-a bătut Leontin de l-a întors pe dos. Așa a ajuns Leontin bun de lot și titular al categoriei, făcând pregătire cu mine și cu maestrul Ion Popa. La Olimpiadă a ajuns tot Cuțov. Leontin a pierdut ocazia vieții din cauza lui, una care nu ține de box. Ar fi avut o șansă mare, pentru că participanții au fost slabi. Știi bine că nu au fost prezente țările capitaliste, iar rusul era doar unul și slab, nu atât de mulți ca acum, când îi cheamă în mai multe feluri după câte țări în care s-au separat.
– Nu ați fost la Barcelona, dar ați fost la Los Angeles, unde am fost doar noi dintre țările socialiste. De ce palmaresul a fost atât de sărăcuț?
– La Los Angeles am ajuns cu ajutorul doctorului Grigore Schileru, despre care v-am vorbit. Ni se aprobase doar un loc de antrenor. Se făceau economii la orice în acea vreme. Nu am avut acces la ring, nu am avut acces la antrenamente, am stat în sală. Știu că au fost boxeri care au plecat noaptea din Satul Olimpic și cine știe ce făceau. În loc de odihnă… Singurul medaliat a fost Mircea Fulger. Neșansă a avut Rudel Obreja, învins, în „optimi” de Mark Breland, boxer tare de tot, care a trecut la profesioniști imediat după Olimpiadă și a ajuns campion WBA trei ani mai târziu. Peste ani, la Atlanta, aveam parte de reeditarea unei medalii de bronz pentru Ploiești, cucerită de Leonard Doroftei. Între timp, Doroftei a fost și campion mondial. Și vom vorbi despre acest titlu.
(Va urma)
