O viaţă închinată boxului (I)

Dialogul cu maestrul Emil Popa a început abrupt, ca o lovitură directă:

– Maestre, de ce box? Cum s-a ajuns la box?

– Foarte simplu! La 14 ani am fost admis la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Eram de aproape două luni în oraș și, duminica, am ieșit să cunosc orașul. Undeva am văzut un afiș pe care era anunțată o gală de box. Curiozitatea m-a împins înăuntru, dar am greșit ușa. În loc să intru în sală, unde erau spectatorii, am nimerit la vestiare. Acolo dau cu ochii de un coleg de-al meu. Nu îl știam prea bine. De-abia îl cunoscusem, dar m-a surprins faptul că era echipat, gata să urce în ring. L-am auzit cum i se plângea antrenorului: „Maestre, ăla are deja zece meciuri…”. Antrenorul tot căuta să-l încurajeze, dar eu – nu prea stătusem liniștit până la acea vârstă – m-am băgat nechemat peste el: „Ce, mă, ți-e frică?” Mi-a replicat: „Taci, mă, să faci și tu box să vezi cum e și după aia să vorbești!”. Buuun! Atunci am să vin și eu la box, să văd cum e! – mi-am spus în sinea mea. Zis și făcut. A doua zi, luni, după școală, drumul a fost direct la sala de sport și acolo am început boxul la clubul „Automobilul”, cu antrenorul Marin Alexandrescu, un antrenor foarte, foarte bun.

– Maestre, chiar dacă discutăm despre epoca „romantică” – să o numim așa – a boxului, lumea de astăzi întreabă de rezultate.

– Nu au întârziat. După un an de la momentul în care am intrat în sală, ca să ies campion al Regiunii Oltenia a trebuit să trec de nu mai puțin de nouă adversari! Erau multe raioane, erau și mulți boxeri, în special cei ca mine, juniori. A urmat faza pe zonă, unde veneau boxeri din mai multe regiuni. Am câștigat cele trei meciuri și am promovat la faza finală, pe țară. În această fază, am ajuns în semifinală, unde am boxat – cu cine credeți? – cu Gheorghe Răileanu din … Ploiești! M-a învins, el a ieșit campion al categoriei 51 de kilograme după ce a câștigat și meciul următor, finala, iar eu am rămas cu medalia de bronz. La fel s-a întâmplat și în anul următor, numai că mă mutasem, împreună cu prietenul meu Vasile Fîntînă (n.n. devenit reputat antrenor craiovean), la Râmnicu Vâlcea.

– Se făceau transferuri și atunci?

– Se făceau, dar eu am fost mutat pentru că nu eram tocmai astâmpărat. Îi cam „stăpâneam” pe ceilalți elevi, nu prea suflau, deși statura mea nu este deloc impozantă. Când eram la Vâlcea, am fost cooptat în lotul național de juniori, acolo unde l-am reîntâlnit pe prietenul meu Răileanu, numai că acum urcaserăm în categorii. Eu eram la „54”, el la „57”. Dar, marele meu noroc a fost întâlnirea cu doctorul Grigore Schileru, fost boxer, un eminent chirurg urolog vâlcean care opera și la spitalul din Craiova, dar care activa și ca medic al lotului din care făceam și eu parte. Doctorul m-a iubit enorm și pot spune că a avut o mare înrâurire în educația mea. M-a întrebat dacă nu vreau să rămân la Vâlcea, acolo unde el mă putea ajuta. Mi-a spus că asta era singura mea șansă. Firește că propunerea m-a bucurat, dar m-a și pus în gardă. I-am spus doctorului tot, tot, tot. Absolut tot ce făcusem. A discutat și cu tata – nu știu ce au vorbit – și l-a lămurit să mă mute la Vâlcea. Tata a acceptat, dar eu, forțos, cu tupeu, i-am spus doctorului: „Dom’ doctor, rămân la Vâlcea dacă îmi aranjați să dorm la casa din Zăvoi”. Acolo, în acea casă, avea sediul clubul sportiv „Voința”. Eu am zis să mă cazeze acolo să fac box legitimat la acest club, chiar dacă ei nu aveau secție de box. Ce a vorbit doctorul, pe unde a vorbit, cert este că am primit o cameră acolo, una în care am stat singur, în mijlocul zăvoiului, timp de patru ani. În același timp, a trebuit să fac și o meserie, în paralel. Mie mi-a plăcut sudor electric și asta am ales. După un an aveam calificarea și urmam și „seralul” în același timp. După Bacalaureat am mers la o „postliceală”. Tot întâmplarea a făcut, prin „mâna” doctorului Schileru, ca să ajung la Ploiești, căsătorit deja, ca tehnician cu diplomă la IRCR, o întreprindere care se ocupa cu reparații în rafinării.