Luiza Rădulescu Pintilie
Încorsetată încă de rigorile ce limitează, în condiţiile pandemiei, ocuparea a doar şaptezeci la sută din cele 940 de locuri de care dispune, în frumoasa ei configuraţie ei de tip italian , la parter şi în cele trei rânduri de loji, Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti s-a dovedit a fi sâmbătă, 19 iunie a.c., plină până la refuz prin intensitatea trăirilor înregistrate deopotrivă pe scenă şi în public. Aşa încât, până la urmă locurile rămase libere au părut a se comprima sub greutatea unui regal al dragostei de muzică şi de poezie semnat de compozitorul Eugen Doga, muzicianul Emy Drăgoi şi actorul Ion Caramitru , într-un dialog răsplătit pe măsură cu aplauze şi ovaţii şi devenit, în nu puţine momente ale celor două ceasuri în care s-a desfăşurat, unul al aceleiaşi bucurii, al aceleiaşi emoţii şi al aceleiaşi bătăi de inimă. Chiar dacă pe scenă s-au aflat zeci de artişti- membri ai Grand Orchestra înfiinţată, din profesionişti de primă mână, de artistul Emy Drăgoi şi ai grupului All’ s Choir, precum şi dansatori ai şcolii Tango Tangent- , iar în sală sute de spectatori care s-au lăsat cuceriţi de magia cărora le-au fost martori. Privilegiaţi martori! Deschizîndu-şi rolul de amfitrion cu interpretarea piesei „Le pianiste de Varşovie” a lui Gilbert Becaud, actorul Ion Caramitru a adus apoi în faţa publicului pe celebrul autor al valsului recunoscut oficial de UNESCO drept cea de-a patra capodoperă muzicală a secolului XX ( inclusă în coloana sonoră a filmului „Gingaşa şi tandra mea fiară”) –compozitorul Eugen Doga, deopotrivă creator al unui alt vals- Gramofon -inclusă în topul internaţional al celor 200 cele mai bune opere muzicale din toate timpurile. Membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cel mai titrat compozitor de muzică de film din Republica Moldova ( este , printre altele, autorul coloanei sonore a celebrului lungmetraj „Șatra”), cu rădăcini, după tată, din Ardeal, iar după mamă- de la poalele Dunării, după cum se autodefineşte, mare iubitor al lui Eminescu, ale cărui versuri le-a transpus , sub semnul „dialogurilor dragostei” în arii şi romanţe, trăitor între două veacuri, cum l-a numit actorul Ion Caramitru, compozitorul s-a înfăţişat în faţa publicului cu toate primăverile de spirit adunate în cei 84 de ani de viaţă, împliniţi la 1 Martie, şi le-a aşezat , cu generozitate , în notele clavietei de care a venit însoţit, pe clapele pianului, în zâmbetul şi în braţele larg desfăcute cu care a îmbrăţişat publicul. Un public care a putut asculta piesele „Ochiul tău iubit” şi „Codrii mei frumoşi „ , pe care le-a compus pe versuri eminesciene , în frumoasele variante interpretative ale sopranei Maria Mădălina Constantin şi ale unui grup bărbătesc din cadrul All’ s Choir. Un public care a aplaudat de fiecare dată îndelung, a cântat şi, dacă ar fi putut, cu siguranţă ar fi şi dansat în paşii eleganţi ai celebrelor sale valsuri. Iar meritul unei asemenea bucurii oferite publicului îi aparţine unei susţinătoare constante a multora dintre proiectele artistice ale muzicianului Emy Drăgoi- Martha Maria Mocanu, director general al firmei BES România, din Ploieşti, cea care va şi duce mai departe această bucurie, în sensul că spectacolul ( gândit şi coordonat artistic de acordeonistul ploieştean de renume internaţional, declarat de Franţa drept „Artistul anului „ şi considerat „regele acordeonului „ – Emy Drăgoi ) urmează să fie prezentat şi pe scena Filarmonicii din Chişinău.
Până atunci, Emy Drăgoi a dat şi în acest spectacol de sub cupola Teatrului Naţional Bucureşti măsura a ceea ce ştie să facă atât de bine pe clapele alb-negre ale acordeonului : magie! Fie că a cântat Ciuleandra, Barbu Lăutaru sau improvizaţiile de jazz care l-au făcut celebru. Fie că şi –a însoţit, din plan secund, lăsându-le pe ele în lumina deplină a reflectoarelor, pe cele două fiice ,Bianca şi Alessia, urmărind însă fiecare notă trimisă spre public dinspre viorile pe care cele două tinere artiste le-au făcut să răsune cântând Ceardaş de Vittorio Monti, Les Valseuses de Didier Lockwood sau Sweet Georgia (G.Brown). Şi ce altceva decât aceeaşi magie – sub semnul căreia s-a aflat întreg spectacolul- ar fi putut să fie când acelaşi Emy Drăgoi a dovedit, încă o dată, că acordeonul nu are limite când e mânuit de un artist adevărat, cântând alături de tatăl său, cel de la care a învăţat primele secrete ale acestui instrument , şlefuite apoi la o academie celebră din Franţa , spre a duce mai departe şi mai înalt tradiţia familiei de lăutari de pe Valea Slănicului în care a primit această atât de valoroasă moştenire! Şi cum din arborii falnici cresc frumoase ramuri tinere, Emy Drăgoi a avut alături nu numai fiicele , ci şi un nepot, fiu al surorii sale, şi pe acesta punându-l în valoare, aşa cum a ştiut să facă, rând pe rând, cu fiecare dintre muzicienii alături de care şi-a onorat şi respectat publicul , fără de care a mărturisit nu o dată că nu s-ar putea considera artist.”Şi-am zis verde de albastru” a mai răsunat, în aceeaşi poveste a unui spectacol de ţinut minte, glasul actorului Ion Caramitru. Şansonetele s-au însoţit de paşi pasionali ai tangoului argentinian. Rochia roşie a Biancăi Drăgoi şi cea verde-albastru a Alessiei Drăgoi au dus pe scenă ceva din culorile aprinse ale macilor şi ale valurilor mării pe care le-au tot tulburat ploile nesfârşite ale acestui început de vară , rimând perfect cu sonorităţile viorilor! Din burduful acordeonului pe care e înscris numele lui Emy Drăgoi, acordurile s-au risipit vrăjind publicul, au urcat spre elegantele balcoane şi păreau pregătite, dacă plafonul Sălii Mari a Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale „ Bucureşti s-ar fi deschis dintr-o dată, să atingă norii şi să spulbere ploaia care nu a contenit. Oricum, aplauzele la scenă deschisă au fost încă o dovadă că în sufletele spectatorilor răsărise deja, înaintea celui din urmă acord al spectacolului, însuşi curcubeul !
