Nicoleta Dumitrescu
Prin licee, în mod special în localitățile în care cursurile se fac cu prezența elevilor la clasă, a început să se simtă și o altfel de atmosferă. Cea de final de an de clasa a XII-a, unde emoțiile se combină cu bucuria și tristețea despărțirii de cei mai frumoși ani din viață. Ca și anul trecut, inclusiv generația care termină anul acesta liceul poartă amprenta existenței pandemiei, dar mai ales a restricțiilor și a barierelor impuse din cauza ei.
Transferul școlii în mediul on-line, la pachet cu cel al vieții sociale doar între pereți, cu siguranță a fost o experiență pe care nimeni nu și-o dorea, mai ales adolescenții, unde ”foamea” de socializare se vede atât pe trotuare, când este ocupat de șiruri aliniate de băieți și fete, unde distanțarea nici că mai contează, cât și pe băncile stradale, unde stau înghesuiți unii în alții, răzând cu gura până la urechi și mâncând toți din aceeași pungă de pufuleți, de cipsuri ori de covrigi.
Dată fiind capacitatea de adaptare, mai ales la tehnologie, pare însă că tinerilor nu le-a fost atât de greu să se adapteze şi la trasferul școlii în on-line. Cel puțin în ceea ce privește ”butonarea” telefoanelor mobile ori a tastaturii calculatorului. Mai dificil însă a fost, în cazul multora, cu procesarea informațiilor, având în vedere că și predarea materiei s-a făcut într-un cu totul alt mod, interacțiunea între elev și profesor, între elevi, unii cu alții, fiind realizată, evident, în alt mod.
Cu ani în urmă, până să se vorbească despre coronaviruși, în România, după examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat era mare jelanie. Din cauza notelor mici, care reflectau capacitatea copiilor de a face față examenelor. Odată venită pandemia, însă, se poate spune că jelania este și mai mare, având în vedere că, alături de Sănătate, și Educația a fost de sacrificiu la propriu.
Da, de sacrificiu, pentru că pandemia a venit, cel puțin în România, pe un teren șubred, în condițiile în care, tocmai s-a reconfirmat prin date statistice la zi, un copil din doi este afectat de analfabetism funcțional, unul din trei trăiește în risc de sărăcie și excluziune socială, sute de fete minore devin mame, aceste date fiind reamintite, recent, chiar de 1 Iunie. Iar despre această situație se știa deja, nefiind o nouate!
S-a făcut ceva concret astfel încât situația să se schimbe? Foarte puțin, pe hârtie planurile fiind cu duiumul, precum autostrăzile anunțate o dată la patru ani, în campaniile electorale.
Poartă cineva vreo vină? Cu siguranță nimeni nu ar avea curajul să se ridice în picioare și să spună : Eu! Dar, dacă este să se privească în urmă, vina o poartă cineva. Programele politice ale partidelor, care, grație populismului- deși nu e politician care să nu aibă măcar un copil în familie- au uitat de generațiile care ies de pe băncile școlii fără niciun fel de perspectivă. Mai ales perspectiva viitorului, adică, după ce termină liceul sau școala, ce fac, unde pot să muncească, unde să locuiască etc. ?!?
Iar acum, pandemia a reușit să le arate noilor generații care ies de pe băncile școlii cât de dureroasă poate să fie constatarea ”Fără nicio perspectivă!”. Și asta deoarece, mai mult ca niciodată, pandemia a reușit să transfere posibilitatea îndeplinirii unor dorințe de viață, considerate normale, într-o perioadă de timp nedefinită, în contextul în care, mai mult decât oricând, nu se știe ce se poate întâmpla mâine, cu atât mai puțin peste câteva luni ori un an! Se mai poate recupera ceva? Cei care sunt acum la guvernare evident că, declarativ, se grăbesc să spună că da. Însă drama generațiilor pandemiei se va vedea peste câțiva ani. Întrucât, neavând ce să facă, mulți vor merge înainte, luați de valurile vieții, fără ca golurile efectelor negative ale vremurilor pe care le-au trăit din martie 2020 încoace să se mai poată acoperi în întregime. Iar aceste goluri sunt cele mai dureroase, fiind vorba despre educație, sub toate formele ei, care merge mână în mână cu adaptarea la viața de adult și asumarea responsabilității.
