File pentru o istorie trăită „pe viu”: Privind – fără mânie – spre un an de PANDEMIE! (I)

Luiza Rădulescu Pintilie

Istoria cifrelor:
• Primul caz de coronavirus confirmat în lume – 12 decembrie 2019, Wuhan-China
• Primul caz de coronavirus confirmat în România – 26 februarie 2020
• Primul caz de coronavirus confirmat în Prahova -15 martie 2020, la un tânăr revenit în ţară din Italia, fiind pacientul cu numărul 80 de la nivel naţional
• Declararea oficială, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a pandemiei de coronavirus – 11 martie 2020
• Număr total de cazuri de coronavirus confirmate în lume de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 – 163.475.590.
• Număr total de decese înregistrate în lume de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 – 3.414.097.
• Număr total de cazuri de coronavirus confirmate în România de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 – 1.072.972.
• Număr total de decese înregistrate în România de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 -29.662.
• Număr total de cazuri de coronavirus confirmate în Prahova, de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 – 34.873.
• Număr total de decese înregistrate în Prahova de la începutul pandemiei până la data de 18 mai 2021 – 1.301.

Pandemia de coronavirus continuă să facă istorie la nivel planetar, influenţând, de mai bine de un an, ţări şi comunităţi, dar mai ales destine individuale.
Omenirea a mai trecut prin numeroase epidemii şi pandemii, iar istoria acestora a ajuns până la noi şi pe baza mărturiilor rămase înscrise în documente de arhivă, în presa vremii sau transmise din generaţie în generaţie.
Istoria pandemiei de coronavirus e în plină desfăşurare. Trăită „pe viu” de la un capăt la altul al lumii. Scriindu-se sub ochii noştri, uneori în cel mai dramatic mod cu putinţă. Iar presa are, fără îndoială, obligaţia sa de a fi „cronicar” al acestei istorii, mai ales pentru cei care vor vrea să afle, peste timp, cum s-a scris cu adevărat această istorie.
Ce urme a lăsat deja pandemia de coronavirus – după mai bine de un an de la declararea ei oficială de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi înaintea unui al patrulea val despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult – ne-am propus să aflăm adresând aceleaşi întrebări unor oameni cu vârste, preocupări şi experienţe de viaţă diferite. Iar pe parcursul câtorva numere ale ziarului PRAHOVA vă vom prezenta opinii şi mărturisiri, date certe şi speranţe exprimate dinspre medicina şi domeniul situaţiilor de urgenţă – cele aflate din prima clipă în zona „de foc”, şcoală şi biserică, economie şi ocuparea forţei de muncă, o generaţie de liceeni aflată într-un moment crucial de viaţă, politică, armată, evidenţa persoanelor şi, bineînţeles, presă, cultură şi istorie. Trăiri personale şi decizii asumate în numele responsabilităţilor oficiale. File încă „la cald” pentru „memoria” arhivelor de mai târziu !
1. Cum aţi traversat toată această perioadă de pandemie şi care a fost sentimentul dominant pe care l-aţi încercat?
2. Ce v-a lipsit cel mai mult în tot acest timp?
3. Dacă admitem că fiecare încercare la care ne supune viaţa ne lasă şi o lecţie de învăţat, care este în plan personal această lecţie?
4. Fără a căuta vinovaţi şi vinovăţii, consideraţi că există cineva care ar fi putut influenţa în bine tot ceea ce au însemnat pandemia şi consecinţele sale în viaţa fiecăruia dintre noi?

• Dr. Violeta Magdalena Tănase, medic primar medicină de urgenţă UPU – SMURD Prahova, purtător de cuvânt al Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti:

De la frica de moarte la bucuria învingătorului

1. Am traversat această perioadă trecând prin mai multe faze. A fost perioada de început, când încercam să îmi adaptez stilul de viaţă la noile reguli, cu teama de contaminare a mea și a celor dragi, rupând practic legăturile fizice cu oamenii la care ţin. Mergeam cu frică la spital și fiecare pacient potențial pozitiv reprezenta un pericol pentru mine, medic, pentru asistentele cu care lucram, pentru ceilalți pacienţi. Simţeam că nu pot face tot ce trebuie pentru acești pacienţi, deciziile medicale fiind condiționate de rezultatul testului. Sentimentul de frustrare a fost intens și gândul că se pierd vieți omenești care ar putea fi salvate mă obsedează și acum. A urmat perioada infectării mele cu Sars-CoV-2. Am simțit pericolul real, am avut momente de panică, de revoltă. Nu eram pregătită să pierd bătălia aceasta. Am reușit să mă vindec cu greu, au trecut câteva luni până m-am simțit ca înainte de boală. A urmat ultima perioadă, cea de după vaccinare, când în sfârșit am simțit că pot înfrânge acest dușman perfid, numit Covid-19. Am reușit să putem testa pacienţii rapid, avem medicaţie specifică, avem locuri în spitale pentru pacienţii gravi. Am senzația acum că suntem în avantaj în această luptă. Rezumând, sentimentele au evoluat de la teamă, frica de moarte, până la bucuria învingătorului.
2. Mi-au lipsit multe în această pandemie. Contactul cu oamenii, îmbrățișările, viaţa socială în general; îmi lipsesc și acum. Sentimentul acela de libertate pe care nu ştiu dacă-l voi mai recăpăta vreodată e ceea ce îmi lipseşte .
3. Am învățat din aceasta perioadă că sunt muritoare. Am conștientizat cât de fericiţi eram înainte de pandemie, când ne puteam avea unii pe ceilalți, când libertățile câștigate de omenire ne aduceau acele bucurii mici, cotidiene.
4. Eu cred că o parte a presei, care a alimentat neîncrederea populației în medici, a făcut cel mai mare deserviciu nouă, tuturor. De asemenea, cei câțiva medici care au sădit neîncredere în măsurile luate în timpul pandemiei au pe conștiință mulți morți de Covid19. Niciodată în toată cariera mea de medic, de 25 de ani, nu mi-a fost dat să citesc atâta neîncredere și suspiciune în ochii pacienţilor şi aparținătorilor. S-a produs o ruptură între ei și noi și va trece mult timp până vom putea să reparăm toate aceste pierderi. Un pacient care nu crede în medicul lui, care nu-i ascultă sfaturile medicale, care-i pune la îndoială bunele intenții, este un pacient pierdut pentru acel medic. Recunosc că sufăr cu adevărat din acest motiv.

• Prof. Maria M. Vasilescu, director al Şcolii Gimnaziale „Andrei Mureşanu” Ploieşti

Am învăţat lecţiile neputinţei, răbdării, acceptării şi încurajării

1.Toată această perioadă, în care informaţiile şi imaginile promovate în mass-media generau, mai degrabă, curiozitate, am traversat-o simţind că este un alt mod de a trăi sub sentimentul dominant al DORULUI. Am simulat, în fiecare zi de singurătate la şcoala, că totul este bine şi, da, am postat florile şcolii, dar nu florile cu suflet – elevii, am postat soarele pe alei, dar nu tropăitul micilor şcolari, am scris despre clasele frumoase în aşteptarea tuturor, dar nu despre activităţile pe care le puteam desfăşura. Şi am făcut toate acestea pentru dragii mei mureşeni, să simtă doar dorul revederii om cu om.
2. Fără să răsuflu răspund cu durere în suflet: COPIII DE LA ŞCOALĂ, veselia lor, îmbrăţişările sincere ale mânuţelor lor, privirile înzestrate cu candoarea vârstelor lor şi COLEGII MEI, ACTIVITĂŢILE REALIZATE ÎMPREUNĂ şi multe altele. Într-o exprimare sintetică: VIAŢA DE LA ŞCOALĂ.
3. Din această perspectivă, lecţiile pe care viaţa, aşa cum a fost ea în ultimul an, mi le-a dat sunt legate şi de această dată de profesia mea. Aceasta mi-a fost: educatoarea diferitelor stări şi neputinţe, a răbdării şi a înţelegerii;învăţătoare de acceptare de toţi şi de toate;profesoară de încurăjări şi mentor fără de cuvinte.
4. „Cineva” – nu, dar “ceva” – da şi aceasta este EDUCAŢIA.

• Preot Pârvu Gheorghe, slujitor la Biserica “Sfinţii Voievozi“ din Urlaţi:

Biserica şi Statul trebuie să ajungă la un consens încurajator pentru oameni

1. Pentru mine, perioada pandemiei a trecut ceva mai uşor pentru că mi-am găsit sprijin în misiunea mea duhovnicească: m-am rugat, am citit din cărţile de slujbă şi de rugăciuni, am ascultat emisiunile informative de la televizor şi, mai ales, de la postul „Trinitas” al Patriarhiei Române. În perioadele de carantină, când au fost restricţiile de circulaţie, am continuat să scriu pentru cartea mea de poezie „Viaţă şi duhovnicie”, care a apărut chiar anul trecut. Şi în tot acest timp nu am putut să nu mă gândesc că încă din perioada copilăriei mele am trecut prin perioade grele din punct de vedere sanitar şi social, iar dacă ar fi să le enumăr, fără o ordine anume, am să spun doar tifos exantematic, scabie sau râie, pneumonie, viroze de tot felul, secetă şi foamete, dizenterie, anii celui de-al doilea război mondial, pe unele trăindu-le, cum se spune, „pe viu”. Apoi, în cei 59 de ani de preoţie, am văzut nu de puţine ori cum multe familii s-au confruntat cu momente cruciale de viaţă. De fapt, viaţa a avut mereu, pentru fiecare generaţie, momentele ei dificile. Însă, nu pot să nu recunosc că în toată această perioadă de pandemie am trăit şi eu, ca om şi ca duhovnic, tot felul de sentimente – de la cele de groază, mai ales la începutul perioadei, când totul era confuz şi nesigur în întreaga lume, la cele de necesară îmbărbătare. Fiindcă, în calitatea mea de preot, am considerat de datoria mea să îi îmbărbătez pe cei din jurul meu, să-i ajut să înţeleagă importanţa respectării măsurilor, chiar dacă nu a fost pentru nimeni uşor – începând de la purtarea măştii şi distanţare, la asigurarea unui aer curat în fiecare casă şi până la evenimentele, atât de dureroase, ale înmormântării celor răpuşi de coronavirus, mai ales când, în destule situaţii, cei care îi puteau plânge erau ei înşişi carantinaţi. Apoi, când s-au putut relua slujbele în sfânta biserică, i-am ajutat pe credincioşi să înţeleagă că trebuie să respectăm cu toţii toate regulile de protecţie şi de siguranţă astfel încât bisericile să nu mai fie niciodată închise. Şi, nu în ultimul rând, spunându-le despre decizia mea de a mă vaccina, i-am îndemnat să analizeze fiecare, atent, beneficiile vaccinării pentru ei, pentru cei dragi, pentru cei din jur şi să decidă aşa cum socotesc că e mai bine.
2. Dintre toate câte mi-au lipsit, cea mai grea de trecut a fost întâlnirea mea cu credincioşii. Atât în sfânta biserică, dar şi pe stradă şi în casele lor, acolo unde am considerat şi consider că este de datoria mea ca preot să mă găsesc în momentele mai fericite ori mai triste de viaţă ale celor pe care îi păstoresc. Chiar dacă eu am avut, în permanenţă, documente legale din partea Protoieriei Urlaţi care mi-au permis exceptarea de la unele restricţii, toate limitările legale de comunicare şi de întâlnire cu oamenii m-au îndurerat.
3. Sigur că am învăţat cu toţii multe din această perioadă pe care am trecut-o şi continuăm să o trecem. Dar şi pentru mine şi pentru ceilalţi cred că e important să fim cu atât mai rugători şi cu mai mare nădejde că Dumnezeu nu ne va părăsi. Sau, cum spun, într-una dintre poeziile mele: „Cine rabdă cu tărie va sfârşi cu bucurie”.
4. După toate câte le-am trecut, de la închiderea bisericilor la Sărbători în care nu ne-am putut regăsi în sfintele lăcaşuri, cred că e important ca Biserica şi statul să ajungă până la urmă la un consens încurajator pentru oameni. Iar exemplul recentei mari Sărbători a Paştilor e cea mai bună dovadă.

• Lucian Avramescu, jurnalist şi scriitor, director – fondator al Agenţiei de Presă AMPRESS:

A fost şi este un exerciţiu tragic de haos generalizat

1. N-am avut sentimente dominante, ci doar subalterne și simple, de cap de locuitor. Am continuat să iubesc cerul, păsările, iarba, fulgerul, neteama, femeia pe care o cânt acum
fără voce. Chiar și neliniștea mi-e dragă.
2. Nimic. Muțenia mea, venită înaintea pandemiei, m-a găsit antrenat pentru tragedie, așa că am avut din belșug de toate. Devenind mut, oamenii m-au abandonat ca nefolosibil așa că m-am bucurat de foloasele singurătății scriind.
3. Că noi, oamenii, suntem mult mai proști și mai răi decât am crezut. Că naivitatea mea o întrece pe a altora. Că unii au optat pentru varianta de a fi virus și nu om.
4. A fost și este, fiindcă nu s-a isprăvit, un exercițiu tragic de haos generalizat. Furnicile sunt mult mai solidare și mai bine organizate decât noi. Marile puteri au arătat cât de mici sunt, iar cei mărunți s-au mărunțit și mai tare. Conducerile statelor s-au dovedit fără excepție nevrednice de a purta un război, nu unul atomic, ci unul de sorginte ezoterică. Încă nu știm cine ne atacă, doar că ar fi vorba despre o populație microscopică genială, care e mereu cu un milimetru înaintea omului. Vinovați? Hoardele politice care au făcut averi pe o tragedie, marii șoșoci ai planetei, depistabili de la Washington la Moscova și de la Băicoi la Pocreaca, presa care a alimentat constant dezinformarea care nu este obiectul muncii ei. Unii au pierit chiar ei, omorâți de sursa beneficiului. Dacă există cineva providențial care ne-ar fi putut salva? A fost cândva unul, numit Iisus Hristos, dar l-am răstignit repede.

(va continua)