Florin Tănăsescu
Azi-noapte, l-am visat pe Fănuş Neagu. Am auzit cum „Îngerul a strigat”. Nu am avut telefonul mobil la îndemână. Altfel, l-aş fi înregistrat. Deci, nu am prea multe detalii despre ce a zis. A fost doar un vis. Ca viaţa, de altfel. Până una, alta, singurul Paradis.
Nu, nu l-am înregistrat. Îmi sună în cap doar un vers al cărui destinatar era chiar el. Lui – nimănui, altcuiva – i s-a spus: „De ce atâta ură? Ce împărăţim?/ Îmbătrânim, Fănuşe! Şi murim”.
Mi-e teamă de plagiat şi parafrazez:
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
O mierlim, fiindcă aşa se zice în popor. O mierlim, că fiecare dintre noi cu-o moarte e dator. Deci, la ce bună râca, neomenia, vorba proastă, cucuta?
Cucuta… Care dintre noi este înţeleptul şi care este prostul? Care dintre noi, pe pământ, şi-a găsit până la urmă rostul? Poate, Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic!”
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Nu, nu sunt în măsură să emit judecăţi. Doar scriu pentru că, în ce mă priveşte, prefer să aud cum privighetoarea cântă. Să văd cum liliacul a-nflorit. O rugăminte am: Veniţi şi ascultaţi şi voi, veniţi să auziţi şi voi! Fireşte, dacă doriţi.
Dacă doriţi, cum şi-ar dori bolnavii din spitale care încă speră să nu vină trenul acela… Garnitura numită „Călătorie la capătul nopţii”.
„Zâmbiţi, vă rog!” Aşa ne spunea, pe vremuri, fotograful. De-ar şti el câtă filozofie încăpeau în astea trei cuvinte – „Zâmbiţi, vă rog!” – i-aş spune: „Matale erai mai înţelept decât Socrate. Mai realist decât toţii filozofii, cărturarii, înţelepţii lumii!”.
Dar, vedeţi dumneavoastră, nici fotograful nu mai este! Fiindcă…
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Zâmbiţi, nu simulaţi! Râdeţi şi vă bucuraţi! Fără măsură. Nu vă irosiţi! Zâmbiţi, nu scrâşniţi din dinţi cât timp „ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici”. Încă !
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Deci, haideţi să zâmbim! Cât trăim.
