Lucian Avramescu
Buni zori, prieteni! E patru și nu mai am somn. De la 23,00 până acum au trecut cinci ore, destul pentru cochetat cu visele și întunericul. Afară bezna stă bine așezată pe casă, iar lupoaica Odra, care n-are nici ea somn, latră îndârjit spre Cricov, simțind poate mersul furișat al unei vulpi sau fantoma Lunii sub nori.
Scriitorul american Jack London a dormit toată viața cinci ore pe noapte. În zori scria și când era spălător de punte pe vapor și când ajunsese celebru.
Eu am început aseară cartea lui Rainer Maria Rilke ”Scrisori către un tânăr poet”. N-o știam. Am citit licean, student și mereu, poezia liricului refugiat într-o ”solitudine grăitoare” cum îl desena regretatul Ioan Alexandru. Elegiile mă trimiteau spre poemele în proză. Iată-l acum certându-se cu ”cuvântul vorbit”, cel care în dialog ”se vădește ineficace a pătrunde în adânc” , poetul preferând solitudinea tocmai fiindcă îl ferea de interlocutor și de taifas.
Poetule botezat cu șase nume, din care Maria era al nașei tale, dacă ai ști cât de greu e să trăiești infirm de taifas, cu picioarele și mâinile și ochii cuvintelor rostitoare retezate, ce cumplit porți povara asta a muțeniei absolute! Tu căutai singurătatea. Eu am fost îmbrâncit în ea, ca într-o prăpastie fără fund.
Aseară am vorbit pe îndelete cu un bun prieten, Liviu Mogoș, prin mesaje. Eu am deschis discuția întrebându-l unde-i pot trimite cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva„.
Am reușit să cumpăr patru de la chioșcurile Calliope din Ploiești. Nu ai spus tu mereu că-s bune de cadou pentru femei cărțile tale? Mi-au prins bine de 8 Martie.
Liviu e patronul unei firme foarte speciale, din care nu lipsește arta fierului care devine metaforă uneori. Se cheamă PROMPT SRL Ploiești, e înființată în 1993 și are 50 de angajați. A învins, cu o tenacitate luminoasă, toate frânele puse de un stat populat cu oameni hrăpăreți și instituții ciubucare. El nu mi s-a plâns niciodată, dar hârșitul gazetar din mine știe de ce unul sau una, inspector de ceva al statului hrăpăreț, ajunge milionar în euro din leafa de bugetar, în timp ce puținii capitaliști autohtoni sunt mai săraci adesea ca prigonitorii lor.
Firma lui Liviu face construcții metalice, structuri metalice, hale industriale, lucrări în fabrici și rafinării, revizii deștepte la instalații complicate. Acum mulți ani mi-a făcut la intrarea în Muzeul Pietrei un fel de ochi metalic în care a scris L.A. – 2007, anul în care s-a născut Luciana, singurul meu copil sângerean. Am încastrat în zidul gros de la șosea cercul și e ca un vizor spre curțile multe ale Muzeului Pietrei.
Faci o biserică, îmi scrie Liviu. I-am văzut imaginile. Ai zidit nu glumă. Ești viteaz și ai și ceva din Sisif în tine!
Mă simt măgulit, cu toate că Sisif e un personaj tragic.
Cu ce te pot ajuta, fiindcă vreau să pun și eu o piatră în biserica din livadă?
Îi povestesc proiectul meu și ne înțelegem iute, ca de la arhitect la arhitect, ca de la inginer la inginer. Diametrul zidit, de 8 metri, capătă acum o reducție la 6 metri, spre turlă. Acolo voi distribui șase vitralii circulare în zidul de piatră. Îmi trebuie niște cercuri metalice, de lățimea zidului, cu geam gros în interior.
Presupun că Anei Luciana i-ai încredințat pictura pe sticlă, vitraliile!
Presupui, dar fiica mea cea mică trece acum de când e mai înaltă ca maică-sa, la 13 ani, printr-o perioadă în care pictează gărgăuni în cap.
Vorbim lung, scriindu-ne mesaj după mesaj, iar eu am în față chipul luminos al ploieșteanului, din vremea când beam o palincă bătrână, păstrată de mine în butoi de dud, stând lângă smicelele de salcie creață, pe terasa din spate.
Când vrei geamurile?
Ce geamuri?
Cercurile metalice din zidul turlei. Ți le fac eu. Îmi trebuie câteva zile să procur matarialul. Ți-am spus că vreau să pun și eu o piatră în biserica pe care o faci fiindcă tu nu știi cât te va scutura de bani.
Dacă-s sănătos la minte, cum par a fi, o fac. Eu zidesc cu cărți și litere. Mai pun și ceva iubire, în temelii, fiindcă altfel zidăria se surpă ca în legenda meșterului Manole.
Am vorbit, cu cuvintele scrise pe care le iubea Rilke, până spre miezul nopții, cu Liviu Mogoș. Mie mi-e dor, cumplit de dor, de parcă dor ar veni de la durere, de cuvintele grăite. Câtă căldură în ele, câtă vrajă nedeslușită întrevăd de aici, din pușcăria condeiului în ceea ce am pierdut sau mi s-a luat.
Să aveți o zi bună, dragi prieteni!
