Luiza Rădulescu Pintilie
În limbajul vechi, pandemia s-a numit molimă… Şi i-am auzit fiecare dintre noi pe cei bătrâni vorbind despre ciumă sau holeră… Prima pandemie declarată a fost cea de ciumă bubonică, în aproape cinci ani (1347-1352), „Moartea neagră” secerând o treime până la o jumătate din populaţia lumii. Atât de letală a fost această boală încât se spune că mulţi se culcau bine, dar mureau înainte de a se trezi!
Iar istoria consemnează şi alte momente dramatice traversate de omenire: 1870 – pandemia de variolă, în 1918 – gripa spaniolă, în 1918 – HIV/SIDA, ultima pandemie declarată oficial înaintea celei pe care continuăm să o trăim cu toţii fiind în 2009, pandemia de gripă H1N1, care a făcut sute de mii de morţi în întreaga lume. Şi dacă despre toate acestea au ajuns până azi mai ales legende şi poveşti trecute din generaţie în generaţie, singura care îşi dezvăluise până anul trecut chipul hâd a fost poliomielita, unii dintre noi văzând cu propriii ochi trupuri mutilate de boala care a existat latent mii de ani, cauzând paralizie şi moarte în mare parte a istoriei umanităţii, dar a făcut ravagii în întreaga lume mai ales la începutul secolului al XX-lea, paralizia afectând în special copiii. Eu însămi am cunoscut, la începutul carierei mele de jurnalist, o artistă cu talent sclipitor în poezie şi pictură, cu un chip de o expresivitate uluitoare, ale cărei mâini şi picioare fuseseră atrofiate de cumplita boala, care a chinuit-o până în anii maturităţii şi i-a stins, nedrept, cu mult înainte, steaua vieţii!
De anul trecut, termenul de pandemie a ieşit din dicţionarele medicale, din ştirile agenţiilor de presă internaţională ori ale posturilor celebre de televiziune şi a intrat, ca un înspăimântător breaking-news, în vieţilor noastre, ale tuturora, adus în actualitate de noul coronavirus. Şi mulţi sunt de părere că nimic nu va mai fi în lumea aceasta la fel ca înainte – de la proceduri medicale la economie şi de la artă la lingvistică, fiindcă un singur cuvânt – coronavirus – va marca o eră.
Dovadă că sunt deja dicţionare renumite din întreaga lume care l-au recunoscut oficial şi, odată cu el, un întreg limbaj de pandemie! Iar o scurtă trecere în revistă e de ajuns pentru fiecare dintre noi să constatăm câţi termeni noi ne-au intrat, într-un singur an, în modul de a vorbi şi de a ne raporta la realitatea pe care o trăim. Şi dacă aceia care şi-au păstrat simţul umorului râd la glumele şi la jocurile de cuvinte mai mult sau mai puţin inspirate făcute pe tema coronavirusului – confirmând teoria celor care susţin că umorul de pandemie și nevoia de a râde de un virus din cauza căruia se mai și moare vin, de fapt, din frică – adevărul e că şi vorbind serios trebuie să admitem că toţi ne-am îmbogăţit cu tot felul de cuvinte legate de pandemie, nu ne-am mai fi îmbogăţit! Fără o ordine anume, să facem un scurt inventar: pandemie, subpandemie şi epidemie, coronavirus – cu toţi derivaţii săi – corona, Covid-19 şi covizi, izoletă, contact şi contacţi direcţi, pozitiv, negativ, pozitivare şi negativare, suspiciune, igienizare, izolare, autoizolare, distanţare şi lockdown – că fără un englezism, acolo, nu se poate!, simptomatic şi asimptomatic, carantină şi carantinare, dezinfectant şi biocid, incidenţă şi prevalenţă, imunizare şi imunizare de turmă, virusuri şi viruşi –
că nu se mai încurcă nimeni de la corectitudinea unui plural! atât timp cât noul coronavirus poate să şi omoare, comorbidităţi sau, cum ar zice cineva, persoană importantă, înghiţind câteva litere – comorbităţi, triaj şi termometrizare, anosmie, coronasceptic şi vaccinosceptic, mască şi echipament de protecţie, valul 1 şi scenariu în trei culori – roşu, galben şi verde, linia I – cu medici eroi, transformaţi în cosmonauţi sub învelişul în multe straturi al costumelor albe şi huliţi cu prima ocazie în care li s-a putut arunca noroiul reproşurilor în obrazul apărat de acelaşi echipament în care nu mulţi dintre noi ar rezista!, risc şi vulnerabilitate, epidemiologic, telemuncă, empatie, DSP şi ATI. Am avut mereu o strângere de inimă când am auzit aruncându-i-se cuiva în faţă apelativul „handicapatule” sau când i se spunea la fel pe la spate, cu un soi de repulsie amestecată cu desconsiderare şi mă sperie gândul că ani mulţi de acum încolo va intra într-o tristă actualitate stigmatizarea cuiva pentru că a avut coronavirus! De altfel am şi auzit că unii ar vrea să le interzică să mai meargă cu liftul vecinilor care au trecut printr-o asemenea dureroasă experienţă medicală!
Lockdown a fost declarat oficial cuvântul anului trecut şi mulţi l-au căutat deja pe atoateştiutorul goagăle, vorba lui Vanghelie! Au apărut deja prăjituri şi jucării inspirate de coronavirus. Glumele cu strănutul în autobuz sau în magazin s-au învechit deja.
Chiar şi acelea cu reciprocitatea în baza căreia noi ne înmatriculăm maşinile la vecinii bulgari, iar ei îşi înmatriculează morţii de Covid la noi! Ba, până şi aceea care ar putea fi de râs dacă nu ar fi de-a dreptul de plâns cum că, în sfârşit, de când cu coronavirusul se spală şi românii pe mâni. Să declari în gura mare că eşti pozitiv din fire a cam devenit un risc! Dovezile pentru carantinări departe de… nevastă par încă o glumiţă, dar cine ştie?! Adevărul e că zicerea inventată de românul care s-a născut poet – „Ce a fost n-o să mai fie!” – se transformă din ce în ce mai mult într-o certitudine sub asaltul unei molime care tot vine în valuri peste noi, ramificându-şi tulpinile! Au început să fie deja întocmite mici dicţionare de pandemie. Academicienii analizează limbajul de pandemie vorbind despre „vigoarea, bogăţia şi forţa creatoare” a limbii române, cu referire la cuvinte nou apărute sau la sensurile noi, cu extinderi şi cu devieri de înţeles, unele formând adevărate familii şi probând o „dinamică lingvistică impresionantă”. Rămâne de văzut când şi cum se vor pune de acord, că au fost ele discuţii legate de pluralul cuvântului căpşună, d-apăi pentru Covid şi covizi !!!
În limbajul vechi, pandemiei i se spunea molimă. Dicţionarele şi tratatele academice ale viitorului se rescriu chiar sub ochii noştri. Fiindcă viaţa merge mereu înainte, după regulile ei scrise şi nescrise, într-un amestec de râsu’-plânsu’ care nu se dezminte. Dovadă că gluma pe care tocmai am auzit-o ieri s-ar putea să fie, când citiţi aceste rânduri, deja veche: ”Am vorbit azi cu un prieten chinez. Mi-a spus să nu iau Covid-19 că în septembrie apare unul cu mai multe opţiuni”!!! Trist dar adevărat , valabilă şi azi, mă tem că rămâne la fel de valabilă nu numai mâine, în toată amărăciunea ei, o altă glumă, dacă i se poate spune doar aşa: „Până la toamnă o să purtăm obligatoriu măşti. Mulţi o poartă de-o viaţă, singura diferenţă e că acum e vizibilă”… Mic şi trist inventar de pandemie!
