Florin Tănăsescu
Nu ştiu de ce lumea îmi spune aşa. Nu ştiu de ce oamenii cârcotesc că nu am chef de râs. Habar nu am de ce îmi zic că, arareori, abia citesc pe faţa mea un surâs. Şi, ce-i mai rău, nici urmă de plâns.
Mi-e greu să înţeleg şi de ce îmi repetă mereu: Aveai o misiune, Darie!
– Sarcina ta, dragul meu, este să-i iei în râs. Obligaţia ta, fiule, este să uiţi ! În fişa postului scrie: Niciodată să nu simţi durerea altuia! Nicicând să nu plângi dezădejdea cuiva! Să nu te pună dracu să-ţi iubeşti aproapele, pacient Darie!, mi-a impus doctorul la care am fost dus.
Eram bolnav de toate afecțiunile pe care un om normal le avea. Cândva!
– Dragă, îl vezi pe pacientul din salon? Ca el sunt mulţi în ţara asta. Zac prin spitale stadioane, prin săli de sport, pe maidane… Ce tupeu: să simtă durerea altuia! Să plângă deznădejdea cuiva! Să-şi iubească aproapele ! Curată nebunie, zău aşa!, explică sora-şefă a spitalului rezidentei abia angajate.
– Ce-i rău în toate astea?
– Ie-te-te la ea! Nu cumva te-oi fi crezând şi Regina Maria? Oi fi şi tu mama răniţilor din dragoste de ţară? Nu te-au învăţat la facultate că-i vremea monarhiei uitării? A ignoranţei? A sfidării ? Afecţiunea, draga mea, dăunează mai mult sănătăţii decât ţigara. Decât alcoolul. Ori cafeaua băută la cumpăna dintre ziua disperării de ieri şi nădejdea deşartă a zilei de azi.
– Ce face pacientul nostru? Cum mai stă cu afecţiunea? Ia să-i luăm tensiunea!, îmi zâmbeşte fals doctorul pentru care eram un caz special.
– Mai sper încă, şefu. Să trăiţi! Mai cred încă în ea.
– Soră !
– Ordonaţi!
– Fă-i o injecţie antiafecţíune.
Am fost anesteziat. Nu simţeam nici râsul din lacrima celor care m-au crescut. Nici lacrima din râsul celor care m-au educat. Într-un accest de furie, le-am strigat:
– Ce v-a apucat? Aveţi cam mult timp liber de îmi cereţi mie, de ne reproşaţi nouă, lipsa de afecţiune ! Ştiţi ce este asta ? Ceva desuet. Un mare fake-news ! Este minciuna în care ne-aţi crescut, ne-aţi educat. Or, noi vrem să supravieţuim, nu să simţim.
– Soră! Este de-al nostru. S-a făcut bine. Dă-i diploma de absolvent „magna cum laudae” în domeniul lipsei de afecţiune.
Acum sunt omul nou. Nu mai sufăr absolut de nicio afecţiune! Asta a fost boala care ne-a făcut oameni. Cândva. Or, noi nu mai vrem asta.
Am şi atestat pentru a-i vaccina pe alţii, să-i vindec de prostia de a suferi de suferinţa altora. De-a plânge plânsetul oamenilor. De a-i iubi. Cu derogarea de rigoare: să-şi facă chip cioplit.
– Ai promis că nu uiţi, Darie!
– Pleacă de-aici, smintitule! Omule …
