Constantin Dumitru – Plopeni
Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean, cititorii având ocazia ca în fiecare sâmbătă să citească materiale „cu parfum de epocă” despre cei care au pus bazele fenomenului fotbalistic în judeţul nostru.
Având cartea despre istoria sportului local într-o variantă schematică am luat legătura cu oamenii care au contribuit la această activitate de-a lungul timpului. Am găsit persoane care fusese în primele rânduri chiar de la înfiinţare. Vasile Piron a fost unul dintre ei. Venise în localitate la şcoala de ucenici prin ’42. Ştia multe lucruri, era o enciclopedie. Şi-a vorbit, n-avea frică. În tinereţe a fost, o bună perioadă, unul dintre oamenii de bază ai „Împăratului” – Gheorghe Şilaev.
Ştia multe din trecutul acestuia, chiar de la el. Povesteau seara la un pahar, la stadion.
– „Era din neam de turci. Avea din apucăturile orientale, dar era şi bine îndoctrinat de comunişti. A venit în uzină în ’43, lucra ca tehnician la Turnătorie. Făcuse multe rele după război. L-au mutat. A încercat şi acolo ceva murdării. D-aia l-au şi alungat ăia de la Braşov. Au făcut ardelenii grevă, erau uniţi. N-a rezistat acolo decât şase luni. A avut noroc cu nevasta, era fata lu unul Nicoară din Ţipăreşti care era prin Comitetul Central şi fusese închis cu Gheorghiu Dej. S-a reîntors la uzină şi l-au pus director general. De la război şi până atunci fusese tot un tehnician”.
Nu ştiam aceste lucruri. În paralel am consultat şi nişte documente oficiale ale unei instituţii de stat.
Am găsit că:
– „Era fiul lui Ştefan şi Iuliana, ambii părinţi erau născuţi în Oltenia şi se stabilise la Chişinău în 1912”. Surpriza mare a fost când am găsit o fişă a unei surori a directorului general, avea trecută aceeaşi descendenţă dar aceasta încă purta …numele oficial, Sulaev.
„Bătrânul” avea dreptate…
Vasile Piron, plecat din localitate de prin ’62, nu mai ştia nimic despre oraş, nici că s-au construit multe blocuri. Mă întreba prin ce vilă stau.
La prima întâlnire m-a întrebat, curios:
– „Mai bea lumea pe la Niculai din vale?”.
Nu înţelegeam ce vrea să-mi zică. I-am răspuns că acolo sunt numai morţi, n-au cum să mai bea. Se uita la mine, mirat.
Atunci a început să-mi ofere alte explicaţii privitor la ce vrea să spună.
– „Acolo, în vale, imediat după autogară, la ieşire din oraş înspre Plopeni sat a fost o frumoasă cârciumă, prima din localitate, construită cu mult înainte de „Bolta Rece”. P’ăsta când l-au dat în folosinţă era cantină militară şi popotă. După câţiva ani l-au transformat în restaurant.
Şi a început să explice unde era aşezată şi cum arăta cârciuma „tinereţii” sale. În acea zonă se află astăzi cimitirul din oraş. Au fost şi alte numeroase „neînţelegeri” – ale mele. Îmi spunea:
– Când am ieşit pă leafă aveam nişte „boi” graşi cu care căram şpanul.
Mă gândeam la „ciocolatii”, ăştia erau des folosiţi pe la şpan. Însă făceau treabă în acele vremuri cu boi adevăraţi. Avea şi uzina…
De asemenea am înţeles de la bătrân că şi pe „timpul lor” se practica mersul pe deal după fructe al elevilor, o îndeletnicire a multor generaţii de tineri din „stabilimentul militar”. Pe vremea lor însă erau multe foişoare de gardă amplasate pe vârful „Poiana mare” şi în jurul localităţii, iar rolul militarilor ce făceau de pază la depozitele aflate în drumul lor era şi unul de „vameşi”. …Multe necunoscute.
Dar… odată întâlnesc un „octogenar” care ştia că am scris cartea despre fotbalul local, fusese în trecut un vestit arbitru, chiar de divizia A. Zice: ai să-ţi spun eu una bună cu Plopeni.
– Eram tânăr arbitru, eram cu regiune, cum era pe atunci. Am avut un meci cu „ai voştri” şi în etapa următoare m-au delegat să arbitrez tot cu Plopeni. Până să înceapă jocul, eram la centru, vine spre mine domnul Şilaev. Ştiam că este directorul general de la uzină. M-a luat deoparte şi mi-a zis:
– Nu vă mai bateţi joc de echipa asta. Data trecută am câştigat cu 6-0 şi nu ne-aţi dat decât două puncte.
Am rămas uimit. Nu ştiam ce să-i mai zic, dar nu puteam nici să râd.
I-am răspuns, serios:
– Staţi liniştit, se rezolvă, se rezolvă sigur.
Erau colegii curioşi ce mi-a zis. Am tăcut …atunci.
La câteva zile m-am întâlnit şi cu Mihail Georgescu, era pe atunci corespondentul nostru de la ziarul local Flamura Prahovei, îl căuta la telefon prin redacţie:
– „Am bătut cu 5-0 ne daţi tot două puncte”.
Era departe… şi nimeni nu le ştie pe toate.
Dar îi plăcea mult să stea între oamenii din tribună. Se simţea în largul său alături de muncitori. …începuse să aibă remuşcări.
Mai târziu povestea un fost preşedinte al clubului sportiv la care ajungeau multe informaţii despre ce se întâmplă prin anumite „colţuri” ale aristocraţiei.
– L-au curăţat repede. După fuga lui Pacepa terminase cursurile o nouă generaţie de „securişti” şi fuseseră infiltraţi prin diferite posturi. Nici nu ştiai de ei. Mai târziu i-au scos la suprafaţă. Majoritatea au ajuns imediat prin conducere. Ei l-au lovit – „Aşa a fost ordinul”. Au răspândit nişte manifeste prin întreaga uzină creând dezordine completă. Singurul care a plătit a fost el.
Ştia tot ce se întâmplase…
