Florin Tănăsescu
Povestea poştarului – nu a poştaşului, cum e corect a se scrie de când lumea şi pământul – a început pe vremea zăpezilor de altădată. Drumul era îngheţat, el pedala pe bicicletă. Se aburea calea de răsuflarea lui. Era frig şi-atunci, este şi-acum frig în ţară. Doar că, drumul lui, al factorului poştal, a îngheţat pe asfalt. La un viraj – neîndemânatic om ! – , a căzut. Am râs atunci. Zâmbesc şi-acum, la timpul trecut, la timpul viitor.
Aşa mi-aduc aminte de ultimul poştar care ducea bucurii şi necazuri, în tolba vremurilor prăfuite. Căzut. Aud şi râsul meu neghiob. Fără să mişc un deget, mă holbam la neputinţa lui. Era ca Albatrosul lui Baudelaire: picat din cer, într-o lume care nu era a lui. Trăia în lumea scrisorilor care începeau cu „Dragii mei” şi se încheiau cu „Vă îmbrăţişez”, „Cu drag” şi alte dulcegării din astea.
Albatrosul factor poştal – imaginea asta mă va urmări toată viaţa – şi-a scos mănuşile de lână să adune de pe jos scrisori, telegrame şi, fireşte, ziare.
Erau Scânteia şi Sportul popular… Ultimul se găsea mai rar şi doar pe bază de abonament. Da, pe abonamente limitate, fiindcă mişcarea în front, la vremea aia, făcea rău sănătăţii. Ca şi acum.
Am luat Sportul, doar să-l răsfoiesc – în timp ce el se chinuia să nu se şteargă cerneala de pe plicurile pe care scria „Destinatar: Norul”. Expeditor: „Poporul”. Sau: „Expeditor, Poporul”, Destinatar: Viitorul”.
În Sportul popular am citit ştirea cea mai mică: „Marşul factorilor poştali. Locul I …”. Pe locul I era trecut numele lui.
S-a ridicat. Nicio scrisoare, destinată „Norului” şi, cu atât mai puţin, „Viitorului”, nu a rămas pe jos. Doar el nu s-a mai urcat niciodată pe bicicleta cu cadru. Şchiopăta. Îşi fracturase glezna, probabil. Dar, ce mă interesa pe mine, la vremea aia, sănătatea poştarului sau norul care urma să îmi acopere şi mie viitorul?
L-am întâlnit zilele trecute la Biserică. Nu îşi ieşise din mână. Ducea – evident, şchiopătând – acatiste pentru sănătatea şi mântuirea neamului. Expeditor către altarul iluziilor: Poporul. Cât a mai rămas din el. Blestemele – multe la număr – le refuza.
Revenea în strană, să-şi tragă sufletul.
– Ştii, am probleme cu circulaţia periferică, mi-a şoptit cât să nu stingă, cu vocea, flacăra lumânării, nu iluzia scânteii ce mai ţine, încă, în picioare, ţara.
– De-atunci, de când ai căzut?
Nu mi-a răspuns. S-a aplecat, din nou, să ridice femeile îngenuncheate, după ce a fost rostit „Crezul”.
– Crezi că se mai schimbă ceva în ţara asta?, l-am întrebat încet, să nu tulbur slujba.
Iar nu mi-a răspuns. A aprins şi el o lumânare în contul vremurilor trecute şi-al celor viitoare. Dar, pentru a nu păta pardoseala – Doamne fereşte, mai cădea cineva, fracturându-şi glezna, cum păţise şi el cândva! – a pus sub ea colţul de ziar pe care scria numele lui la rubrica „Marşul Factorilor poştali. Locul I…”.
Afară, acelaşi nor. În zare, niciun Viitor.
Poştarul a plecat pe lângă, nu pe bicicleta de pe care căzuse cândva.
Echilibristică face doar ţara.
