George Marin
Lumea s-a repezit la statistici: „Sunt nu știu câți ani de când echipa României nu a mai pierdut trei meciuri oficiale la rând”. Statisticile sunt bune ante bellum, v-o spun eu, un pasionat al statisticilor fotbalistice. Dar statisticile reflectă doar trecutul. Or, pe noi, ne doare prezentul. Trecutul nu ne-a durut atunci când trebuia să ne doară. Sau, dacă ne-a durut, au fost destui ștabi cu creastă și coadă de păun care ne-au pufăit kelen în nas, noi l-am înghițit și ne-am prefăcut că durerea a trecut.
Praful vulcanic
Vulcanul bucuriei a erupt chiar din momentul tragerii la sorți a semifinalei barajului pentru amânatul EURO 2020. Uraaaaa! Este Islanda! Devenise simplu ca bună ziua. Trebuia să trecem de acest baraj programat sub umbra vulcanilor pentru un al doilea meci, în vecini, la Sofia ori Budapesta, meci care trebuia să ne aducă înapoi acasă, la București. Cu calificarea la butonieră, firește. A erupt vulcanul, a erupt și covidul, chiar înainte de baraj, așa că tuful vulcanului care purta optimismul nostru a rămas atârnat în aer tot timpul până la reprogramarea meciului din martie în octombrie. Dar ne-a acoperit și ochii. Nici nu i-am văzut pe islandezi când ne-au strecurat de două ori mingea în năvod. Râdeam de ei deunăzi, chiar și când ne băteau la echipe de club, numindu-i pescari…
Golgheterul cu ochi magic
Cele două goluri încasate au reprezentat cuțitul la os. Cum am dovedit-o de-a lungul istoriei, chiar și a celei fotbalistice, românul așteaptă cuțitul la os pentru a reacționa. Am făcut-o și la Reykjavik. Și am reușit să înscriem singurul gol românesc în trei meciuri. Am uitat cine a marcat. Să consult notițele! A, uite, am găsit. A marcat VAR-escu! Cum noi nu am mai fost în stare de ceva concret, ni s-a mai părut nouă că acest insolit golgheter a mai avut două ocazii. Dar numai ni s-a părut. Din nou praful vulcanic ne-a acoperit pleoapele.
Fiordurile din apărare
Ne-am mutat puțin spre est, la Oslo. Cea mai bună perioadă pentru a vizita Norvegia este în luna august. Noi am nimerit în octombrie. Mai este cunoscut faptul că, în fiordurile norvegiene, curenții apei sunt foarte puternici. Se formează vârtejuri extraordinare și fiecare vârtej are numele lui, în funcție de locul în care apare. Prin fiordurile din apărarea echipei României s-a abătut de trei ori un astfel de vârtej care poartă numele Haaland. Odegaard este numele vârtejului mai mic, mai calm, cel care apare când se retrag apele, la reflux. Calm, calm, dar tot ne-a turnat apă în barcă…
Nici superstiţia nu mai e ce-a fost!
Întorși acasă, ne-am programat meciul cu Austria la Ploiești, acolo unde nu am pierdut niciun meci, până miercuri seară. Chiar de-ar fi să nu lăsăm deoparte statistica, nu ne putem uita decât la anii din urmă. Cum ar veni, la meciurile jucate pe stadionul cel nou. Acum am pierdut în fața unor austrieci care nu au părut să lupte pe viață și pe moarte, mai degrabă lăsând impresia că sunt mai grijulii la meciul care urmează pentru echipele lor de club. Dar nu trebuie să uităm pe cine am bătut la Ploiești: 1-0 cu Faeroe, despre care singurul general din fotbal, selecționer la acea dată, ne ordona că „am făcut un meci bun!”, am bătut Malta,tot cu 1-0, și… și pe mai cine? O Finlandă moale, o Lituanie, un Kazahstan. Una și una, ce mai încoace și încolo! Nu am jucat cu Moldova (dar i-am bătut pe stadionul vechi, unde nu mai jucasem din 1966, la 4-3 cu Polonia), nu am jucat nici cu Liechtenstein, sau ”Lișenstain”, cum spunea același ”General cașchetă”, nici cu San Marino, nici cu Gibraltar, nici cu… Găgăuzia. De câte victorii mari am fost văduviți! Acum, când ne-am trezit cu 11 austrieci din Bundesliga în față, încă din minutul 1, superstiția s-a lăsat strivită de rotițele mașinăriei nemțești.
Vănătoarea de vrăjitoare este în toi
Se caută vinovatul! Nici nu s-a răcit bine înfrângerea islandeză că s-a stabilit că vinovat este Rădoi. Ba Camora, ba X, ba Y. Sigur? După Oslo, altă disecție. De ce s-a schimbat sistemul? De ce jucăm atât de ofensiv? De ce aia, de ce ailaltă? De rățoit s-au rățoit mulți, inclusiv din cei fără rezultate în aceeași postură. Da, mă refer la Hagi. Un extraordinar jucător, cum rar se poate naște, dar un antrenor care a zbârcit-o cu echipa națională. Rugul e aprins, iar Rădoi pare că este gata să se suie singur pe el, dacă stăm să judecăm după declarația lui de la meciul încheiat la Ploiești.
Unde ești tu, La Fontaine?
Ce treabă are La Fontaine aici? Da, justă întrebare! Are treabă! A fost el un faimos fabulist? A fost! Ar trebui să fie prezent și astăzi să ne scrie fabula fotbalului românesc. Una cu „Nașu”, cu Corleone, cu … destui! Cu destui care ne-au învățat, cu ceva vreme în urmă, că rezultatele mai sunt și cum trebuie, nu neapărat cum o fi ele să iasă pe joaca din teren a copiilor!
Ei bine, tot cam de pe vremea aceea, unii fotbaliști au devenit actori, unele echipe au devenit brigăzi artistice de amatori, unii arbitri au devenit doar fluierași-doinași, iar juniorii… Juniorii, după cum le dictau seniorii.
Ce progrese a făcut fotbalul românesc de atunci? Vede cineva că a făcut progresul racului? Nimeni nu vede! Sau nu vrea să vadă! Doar La Fontaine, singurul, ar putea să vadă și să descrie. Și atunci poate am deschide și noi ochii spre realitate. Și de ce să scrie tocmai fabulă? Pentru că fotbalul românesc pare o fabulă. Sau, mai degrabă, o fabulație. Eiii, alt cuvânt, altă semnificație…
