Giorgiana Radu
Mai lasă-ne, toamnă! Ostenește și tu. Mai lasă-ne primăverii, ducând cu noi mirosul tău de gutuie. E, încă, timp pentru iubit. Multe sunt nefăcute. Și tot pe-atâtea își așteaptă începutul. Pietrele, chiar și fără grai, au nevoie de vers.
Prieteniile credeam că-s pe sfârșite. Dar iată, azi, ele sunt numeroase și măr îi bat pe dezertori. Creează scut și pentru gripele parșive-au antidot.
Mai lasă-ne, toamnă! Răsărituri și apusuri mai sunt de privit. Umerii sufletului sunt prea firavi pentru plumbul bacovian ce stă să se depună. Cenușa timpului e încă jar nestins. Nu-i da zor spre risipă. N-o grăbi, e din prun, iar fierarul o știe drept esență tare. Așadar, las-o să ardă, mocnit măcar. Nu te zgârci!
Prea multe rele se adună. Mapamondul a devenit un sat mic. Împărțit în două. Pozitivi și negativi. Primii au șansa să și scape, ceilalți, din clipă-n clipă își așteaptă sentința. Azi sau mâine, oricum se vor procopsi cu molima cadorisită de China. Sau Dumnezeu știe cine-i de vină. Probabil, noi toți. Și tot laolaltă suportăm consecințele. Doar Trump învie în trei zile, utilizând cocktailuri pe care niciun muribund nu le știe.
Îndură-te, toamnă! Spitalele-s pline. De bolnavi, nu de doctori. Ei sunt puțini, iar mâine, suntem avertizați, să ne-ngrijească nu va avea cine.
Prea mult îngheț în zilele astea senine. Taifasul politic doar este la fel, nu pare nimic să îl dezbine. Nici votul meu și nici al tău, unora nu le convine. Și d-aia tămbălăul pentru funcții e încă în toi.
E păcat, toamnă! Păcat de noi și de tine. De risipa ce se face pe te miri ce, pe vorbe și pe simțirea care repede se preschimbă în nesimțire.
Încotro mergem? Nimeni nu știe. Nici docții în științe, nici pricepuții în magie. Fiecare pășește pe propria-i suferință. Calcă șchiopătând, până la apus, căutând cărarea înapoi spre copilărie.
