Lucian Avramescu
Am râs, cu toate că găseam mai iute motive de bocit, de mirarea vocală și de mimică, vizibilă de lângă mască, de perplexitatea președintelui nostru reales, domnul Klaus Iohannis. Cum e posibil, se miră ingenuu domnia sa, suindu-și pe frunte sprâncenele și gogonându-și ochii, să vorbim de furt de voturi în zilele noastre, adică în anul 2020, după Răstignire?
Conform neamţului nostru sibian, așa ceva se putea doar în epoca de piatră a democraţiei, în neoliticul comunist, nu acum când suntem membri de drept în Uniunea Europeană, camarazi de luptă în NATO, ne ștergem pe dește cu șerveţele umede și mașina cu care umblăm se încuie de la distanţă, proprietarul făcând gestul cu spatele la limuzina bengoasă, cu o indiferenţă de primar ales de șapte ori. Așa ceva e de necrezut, se miră ca un bebeluș abia înţărcat, domnul Iohannis.
Haida-de! Păi abia acum, după 30 de ani de perfecţionare a furtului, hoţii politici au devenit Maeștri. O maturizare consiliată de somităţi ale ciorditului mondial, a făcut din fiece cătun un poligon al întrecerii în hoţie, iar Capitala e și la acest capitol în vitrina cu trofee.
Eu cred că nu musai politicienii fură, ei stau de o parte, ci găștile mafiote dependente de un ales sau altul, cele care sucombă dacă nu e ales alesul lor. Fură, uneori fără știinţa politicianului sau sub încuviinţarea lui inocentă și virginală, toate caracatiţele cuibărite pe lângă cloșca unei glorii.
În Europa ni s-a dus faima de hoţi de buzunare. Acum o întregim cu aceea ce hoţi de voturi, bandiţi electoral.
E intrată în literatură scena cu ţiganul care îl învaţă pe ăla mic să ciordească un portofel, fără ca păgubitul să simtă. Pe un manechin postat în odaie, îmbrăcat în haină, luxos ca o posibilă victimă înstărită, hoţul versat montase zeci de clopoţei de mare fineţe. Cel mic, preparat pentru a prelua știinţific meseria, era pus să salte un portofel din nădragi, din manșetă, din buzunarul de la piept, din chiloţi, iar dacă un singur clopoţel dădea semn că a fost atins, hoţul în miniatură o lua bine pe coajă și era tăiat de la porţia de biscuiţi cu magiun.
Era vremea idilică a hoţiei. Acum ea s-a întins peste toată România, iar furtul electoral a atins cote academice și altitudini nu de vârfurile Omul și Furnica, ci de Everest.
Cum să te miri, domnule Iohannis că se fură? Dacă se fură căi ferate cu totul, vapoare transoceanice și locomotive cu sau fără aburi, fabrici și bucăţi de ţară, cum să nu se fure voturi? Putem exporta experţi candidaţilor americani și putem consilia bandiţi de pretutindeni.
Al doilea subiect este legat de otrava de pe chipul fostei noastre colege de presă Gabriele Firea Pandele, gata să se strângă de gât în direct ca piţigoiul, fiindcă a pierdut. Femeia asta a cheltuit bani de reclamă în toate televiziunile pentru a arăta cum a dat ea cu vopsea niște clădiri istorice, mai mulţi decât dacă le făcea din nou. Milioane de euro au zburat din cea mai bogată vistierie a ţării, fiindcă Bucureștii au un buget cât România toată, pe paranghelii mituitoare. Mituirea electorală, care e un furt ordinar, a început deodată cu mandatul pe care îl vedea dublat. Figura acră pe care o afișează acum arată cât de tare se zgârie pe ficaţi, cât de puternic suferă și cât de cumplită e ura care o aseamănă cu un personaj din desene animate care-și făcea palton din piei de Dalmaţieni.
Am stat mut la Sângeru, Gabi Firea, temător de forfota orașului mare, dar dacă veneam la București, ca mereu, să votez, nici cu pistolul la tâmplă nu puneam ștampila pe numele tău.
Ce se petrece la sectorul 1 e altă poveste, iar primarul PSD care a pierdut nu-și pune poalele în cap și arată, chiar în varianta că a pierdut, o anume liniște care-i conferă ceva bărbăţie. Cine a furat se va afla poate. Că nu s-a furat? S-a furat, mult/puţin, peste tot domnule Iohannis. Ţi-o spune un cetăţean al scrisului care a trăit de când se știe în ţara asta traversată de Dâmboviţa peste tot, nu doar pe unde curge gârla cu numele ăsta.
