Şi în Prahova, Arta aşteaptă să iasă din izolare şi să-şi privească, din nou, ochi în ochi, publicul!

Luiza Rădulescu-Pintilie

Aflaţi de mai bine de o jumătate de an sub blestemul pandemiei de coronavirus, devine tot mai clar că arta şi cultura reprezintă domeniile care au fost cele dintâi lovite prin închiderea teatrelor, a cinematografelor, a bibliotecilor, a sălilor de spectacol, a galeriilor de artă şi, din nefericire, rămân dacă nu ultimele,oricum printre ultimele privind redeschiderea către iubitorii lor, care s-a tot amânat, soluţiile de moment găsite- inclusiv cele tocmai anunţate pentru după 1 septembrie- continuând normele restrictive de distanţare socială exact acolo unde e vorba de fapt despre apropierea de public şi contactul direct cu … emoţia, cu trăirea acestuia ! În fapt, rolul şi rostul artei şi cel al culturii sunt acelea de a aduce oamenii împreună- creatori şi iubitori ai creaţiei lor! În acelaşi timp, se vorbeşte deja despre conceptul de artă a pandemiei- nu numai din punct de vedere al modalităţilor de desfăşurare, transferate în cea mai mare parte în spaţiul on line şi de data recentă în aer liber, cu număr strict stabilit de participanţi, ci şi al conţinutului, existând şi tot mai multe „voci” care susţin că nimic din ceea ce se va crea de acum înainte, sub toate formele de exprimare artistică – iar procesul e deja început- nu va rămâne în afara temei pandemiei de coronavirus. Cea care, într-un timp în care omenirea declara că se aşteaptă mai degrabă la declanşarea unui nou război mondial, iar unii aşteptau chiar Apocalipsa, a căzut atât de neaşteptat, atât de brutal, atât de bulversant peste vieţile pământenilor. Având, e adevărat, şi ceva dintr-un război dus cu un inamic nevăzut şi încă necunoscut – cu toate progresele ştiinţifice făcute în descifrarea sa şi cu toate strategiile adoptate pentru înfrângerea sa, fără a lipsi imagini apocaliptice venite din cele mai diverse colţuri ale lumii. Iar arta şi cultura erau deja destul de fragile- începând de la finanţare şi până la receptivitatea publicului- încât să nu devină un front deschis în faţa noului virus, cu nume de cod, greu de uitat, „Covid-19”. Am încercat de aceea să aflăm cum se vede chiar din interior o asemenea luptă şi vă prezentăm interesantele opinii pe care ni le-au încredinţat cunoscuţi şi apreciaţi (inclusiv la nivel internaţional) artişti şi creatori din Prahova – unii dintre ei şi cu atribuţii manageriale în domeniul artei, ca răspuns la următoarele întrebări: 1.Împărtăşiţi punctul de vedere , tot mai des exprimat, că asistăm deja la ceea ce s-ar putea numi, conceptual vorbind, o „artă a pandemiei” şi că această temă va fi prezentă în tot ceea ce se va crea de acum înainte, în scris, în muzică, în teatru, în artele plastice ?; 2.V-a inspirat, în vreun fel, această perioadă, în ceea ce priveşte propria creaţia artistică, v-a modificat percepţia asupra legăturii cu publicul ?; 3.Ce v-a marcat cel mai mult, ca om, în toată această perioadă ?

Prof. Viorica Răduţă, scriitoare:
Identitatea pare cârpită sub mască! (…) De ce nu se putea intra în librărie, dar la market era iureş?!

Subiectele de…inspiraţie, cum spuneţi, sunt ca şi rugăciunile. Cobori în adânc. Şi de acolo prima respiraţie şi următoarea ar fi, în ce mă priveşte, poezia. Vine ca o nevoinţă. E catartică într-un imediat pe care proza nu o atinge. Acolo e construcţie de durată. Respiră, se făptuieşte, adică, diferit. Şi ca stare. Pandemia a debutat cu frica, nervozitatea, amputarea comunicării pe viu. În timp, frica s-a transformat în aşteptare şi aşteptarea s-a lungit, a pus sertare în şi între noi, stări peste stări, peste stări, până când ne-a făcut mintea un… alter. Identitatea pare cârpită sub mască, fie şi fizică, iar alter-ii se înmulţesc. De aici urmează, cred, naraţia. Proza pare să profite de vremuri, şi pe lungime.
Am scris un volum de poeme sub prima stare de tortură, una specială dacă trebuie să lupţi fără un termen limită cu un duşman, fantomatic în vizibilitate, dar eficient foarte în efecte, ale cărui “apariţii” de hidră, cu capete mereu refăcute şi multiplicate, sunt şi imprevizibile.
Dau aici o mostră de poem: „ai moartea pe faţă /spune femeia cât o tarabă/pătrunjelul ceapa salata ridichile/ea vinde moartea/cu o pânză de zi şi de noapte/în loc de ochi/salata ceapa ridichile nu se mai vând ca altădată/ce ai întreabă de la tarabă/şi ea cu ce să se hrănească/dacă nu face bani din salată/pânza o înfăşoară/cumpărătorul o înfăşoară/ai moartea pe faţă strigă din necazul ei femeia/şi el se depărtează dar pânza/ acoperă piaţa/aşa moartea se vinde mai bine/legată cu sfoară/verde la faţă/ca pătrunjelul salata/ce ai strigă moartea la fiecare/fără odihnă în pânză/atunci femeia taie o bucată din ea/să poată respira/şi bucata se vinde repede/ea taie mai departe/pune petice de pânză pe feţele oamenilor/toţi plecau cu ele în oraş la serviciu/femeia a început să lucreze şi noaptea/la prima oră nu mai avea decât aer pe tarabă/deasupra ei aer/l-a decupat şi pe el/se vindea/dacă spui că e moartea se cumpără/şi îi era tot mai bine/şi începe să taie din propria umbră/se vindea”. În plus, trăirile par din ce în ce mai ucigaşe în privinţa propriei identităţi. Un caz clar de luptă cu alter-ii, la nivel mondial, va fi cu siguranţă transpus artistic. Doar că invazia poate duce la falsuri. Oricum, şi scriitorul e trăitor în actualitate, iar la acest asediu răspunde “pre limba lui”. Totul e să fie atins nivelul estetic, acolo unde nu există vulgarizare, propagandă etc. E ceea ce am încercat cu volumul de poeme despre Colectiv. Nu putem sta sau scrie în faţa unei tragedii decât în genunchi. Poemele de acolo sunt ca nişte lumânări puse pentru morţii care, din păcate, mai mor o dată prin judecată. Dar asta e altă…literatură. Concentrarea pe un anume subiect, mai ales unul trăit la nivel naţional, caz Colectiv, e dedesubt, în subsolul nostru. Acolo se depun stările şi abia apoi ies cuvintele, mai mult imagini artistice, dacă au destulă coptură. În privinţa virusului nou, dat fiind starea lui…planetară, mă aştept la destule făpturi artistice pe metru pătrat. Am zărit pe facebook destule poeme la actualitate, unele care ori teatralizează ori coboară la faptul divers momentul ontologic, greu de tras în cuvinte puternice. Fapt este că formele de tortură ale acestui virus, chiar şi cu traduceri apocaliptice sau dictatoriale din partea unor puteri/state/grupuri, sunt mai numeroase decât cele clasice. Multiplicarea va duce şi la formule artistice pe măsură. Pentru mine a fost umilitor să pot ieşi în starea de urgenţă doar două ore, şi ele bătute în cuie. Umilitor! Starea asta nu am…scris-o, dar nu cred că va rămâne pe dinafară. Apoi, dialogul mutat pe telefon, semăna cu măcăitul de raţă din curtea bunicii. Mă uitam din bucătăria cu un cuptor de pământ la ele cât de…kitsch-izate erau. Acum, nici soba nu mai are lemne, trăirile de demult nu mai dau pâine caldă, am rămas, vasăzică, fără de comunicare adevărată şi chiar cu o îngheţare culturală feroce. De ce nu se putea intra în librărie, dar la market era iureş, asta nu a durut la burtă!În plus, editurile au cam ţinut şi ţin pe loc/uri scriitorul români, cu excepţia de expus altă dată. În continuare ne umileşte acest virus pentru că nu are faţă, doar elementul surpriză. Neplăcută. Nu doresc ca tocmai scriitorul să-l poată îmblânzi, ci măsurile mai marilor.
În plus, ştirile care se contrazic, şi la nivelul experţilor, oficialilor, au tot efect apocaliptic. Din păcate, Apocalipsu, cum zicea o băbuţă pe tren, e şi folosit, maică. Aşa că artistul e aşteptat să vină cu o viziune de adâncime. Vremurile o cer şi o provoacă.

Mihaela Ilie, artist plastic:
Am încercat să fiu de partea cealaltă, a celor care se străduiesc “să vindece“

Sigur, artistul este şi mai uşor „atins” de ceea ce se întâmplă cu el, de bune şi frumoase, dar mai ales, de rele şi urâte. Arta pandemiei se referă la ceea ce se creează din martie încoace, relevând impactul, frământările, nesiguranța, deruta individuală și colectivă a acestei situații de proporții catastrofice. Si eu am intrat pe acest făgaș, însa nu i-am dat dimensiuni ,,tragice”( deşi contextul este unul tragic), am încercat să fiu de partea cealaltă a baricadei, a celor ce se străduiesc să ,,vindece”. La începutul lunii iulie, am avut o expoziţie „altfel”, – aşa cum o impun noile reglementări…”Terapii pentru suflet”. Aceasta s-a materializat în timpul izolării, când însoţită de motanul Ață, am încercat să „prepar” mici remedii pentru suflet, cu ce am avut în preajmă.Astfel că un ceainic s- a rotit şi şi -a schimbat culoarea, o cană s-a umplut cu ceai sau cafea, s-au însoţit cu fursecuri, fructe sau cuburi de zahăr…florile din curtea casei sau amintirea unor buchete s-au aşternut singure pe pânze.
Această pandemie nu are cum să ne influenţeze total. Speranța ca lucrurile să se aşeze (într-un alt mod) trebuie să ne fie motorul, să ne facă să înţelegem că şi noi avem partea noastră de vină şi să încercăm cât ne stă în putință să „reparăm” ceea ce ţine de noi. Poate că sunt eu o visătoare. Nu mă pot înscrie în curentul alarmist- conspiraționist, dar ceea ce nu pot înţelege este de ce lumea în loc să solidarizeze, să fie mai bună, să caute soluții pentru „iluminare”, e tot mai rea- o răutate gratuită, se îndreaptă spre lupta politică, tot spre „datul din coate”.
Revenind la expoziţie…Publicul are nevoie de frumos, de muzică, de spectacole, a început să ducă dorul.
Ce m-a marcat ca om ? Lipsa bunătății, a empatiei, la toate nivelurile. Asta chiar întăreşte şi excepţia existenţei celor care s-au dăruit cu trup şi suflet (medici, asistenţi, poliţişti, voluntari, profesori, preoţi, jurnalişti…). Pot să vă spun ce mi-a lipsit. Mi-a lipsit să îmbrăţisez un OM….şi se pare că s-a înrădăcinat o teamă generală în a dori o îmbrătișare.

Mihaela Rus, actriţă, director al Teatrului “Toma Caragiu” Ploieşti:
Teatrului îi trebuie un “AICI” şi un “ACUM” ca să se împlinească

Nu, eu nu împărtăşesc această idee că nimic nu va mai semăna cu ceea ce a fost. Teatrul este o artă supusă transformării, dar esenţa lui rămâne aceeaşi. Că va suferi modificări sau adaptări, da, sunt de acord şi am această certitudine. Gândul la normalitate însă îi va păstra pe creatorii de teatru, sigur, într-o zonă măcar recognoscibilă. Şi spun asta şi cu asumarea unei uşoare note ironice! Perioada de pandemie mai mult ne-a forţat decât ne-a inspirat. Cea mai importantă relaţie pentru noi este cea cu publicul, tocmai de aceea toată lumea teatrală- sau aproape toată- a apelat la cea mai uzitată cale- cea online. A funcţionat şi a durat sub binecuvântarea unei solidarităţi între actori şi public. Numai că teatrului îi trebuie un ,,AICI” şi ,,ACUM” ca să se împlinească. Şi noi şi publicul aşteptam întâlnirea adevărată, contactul vizual, emoţia directă, transmiterea şi pătrunderea prin pori a mesajului. S-a întâmplat. Sperăm ca viitorul să arate şi mai bine, a se citi ,,normal”. Ţine, cred, de fiecare dintre noi ca dorința să trezească și responsabilitatea.Ca om, m-a marcat…perioada în sine…tot ceea ce a generat ea din toate punctele de vedere. A fost o perioadă grea ca manager. Poate nu cea mai grea, dar a durat mult.
M-au marcat nesiguranţa, incertitudinea, teama de necunoscut. Un ,,necunoscut” şi un ,,nevăzut” şi un ,,imprevizibil” cu care tu trebuia să te pui, de acolo de unde eşti. Nu e vorba despre o luptă precum a celor din linia întâi, ci de lupta pe care tu o duci ca în pătrăţica ta de lume să se simtä cât mai lin, cât mai ușor, să nu lase urme adânci sau greu de reparat. Am sperat şi am muncit. Am muncit şi am sperat. Mi-am promis să nu-mi pierd optimismul şi energia, pentru cei care se uitau în ochii mei şi aşteptau să vadă asta.
M-am dezechilibrat puțin, e drept, dar doar puțin. De restul….am speranță, şi energie, şi respect pentru profesie şi pentru oamenii cu care într-un fel sau altul am relaţii sau responsabilități.

Florin Şuţu, artist plastic:
E mult spus o artă a pandemiei. E mai degrabă un subiect cu impact la public, care rămâne în zona şocantului conjunctural

Într-adevăr, această pandemie zornăitoare a „inspirat” pe mulți dintre confrații mei, unii dintre aceștia împingând „subiectul” spre derizoriu, ignorând problematica plastică, atașându-se explicit de narațiune. Este mult spus „o artă a pandemiei”. Este mai degrabă vorba despre un subiect care se rostogolește zglobiu, cu impact la public, dar care pierde din vedere tocmai datele majore ale artei, rămânând în vecinătatea șocantului conjunctural. Pe mine nu m-a inspirat, nici măcar cât pentru un selfie cu masca pe chip, necum să mai și pictez ceva „tematic”. Relația mea plină de tandrețe reciprocă cu publicul s-a frânt brusc, rămânând în așteptare. Din această pricină am anulat expoziții, lăsând afișele și invitațiile să le poarte vântul, fără adrese. Am suferit. Mă întremez în speranță. Nădăjduiesc că voi putea deschide expoziția personală din Ploiești, la jumătatea lunii septembrie, fie chiar și cu mască. Fără artă, vom locui în suflete pustii, unde doar ecoul ne va mai răspunde întrebărilor nerostite. Cam atât vă pot spune.

Marcel Bejgu, artist plastic:
Perioada de pandemie nu m-a inspirat, dimpotrivă: m-a îngrijorat!

În ceea ce mă privește, nu există o artă a pandemiei, proiectele mele fiind bine conturate și existente pe termen lung. Perioada de pandemie nu m-a inspirat în niciun fel, dimpotrivă, m-a îngrijorat și a întrerupt legătura mea cu publicul.Am simțit că sunt departe de multe din cele pe care le iubesc, de viața mea obișnuită, de atelier, de peisaje, de locuri, de oameni…

Vlad Mateescu, muzician, director al Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploieşti:
Educaţia şi artele spectacolului NU se pot transmite corect şi coerent altfel decât prin contact real

Cu tot respectul, dar nu văd unde este aceasta ,,artă a pandemiei”. Sunt de acord în schimb că este o provocare pentru noi toţi, o provocare din care am văzut, vedem şi vom vedea cu adevărat oamenii din jurul nostru. Nu ştiu dacă tot ceea ce se va crea din acest moment, sau mai bine zis din luna martie 2020 în viitor, nu va mai rămâne în afara acestei teme. Poate sunt subiectiv, însă sunt de părere şi susţin clar acest aspect: educaţia şi artele spectacolului NU se pot transmite corect şi coerent prin mediul on-line sau, mai bine zis, altfel decât prin contact real, prin viu grai cum se spune. Sunt un susţinător al mediului on-line, am dezvoltat la Filarmonica ploieşteana (în doar 12 zile de la declararea Stării de Urgenţă în România), o platformă care se numeşte ViCo Hall (Virtual COncert Hall), însă acest lucru nu este decât o dezvoltare şi a unui alt public pe care noi de fapt îl dorim să fie tot în sala de concerte/spectacole. Menţionez că, după Berliner Philharmonie, această structură, cu studio de înregistrări audio, cu aparatură de ultimă generaţie video şi livestreaming este singura de acest tip la nivel mondial. Totuşi…investiţiile făcute nu ne dorim să aducă plus valoare decât ca anexe ale unei interacţiuni umane constante. Ce m-a marcat ca om ?!Vă mărturisesc că este o întrebare oarecum dificilă. Ca OM, ceea ce m-a marcat cel mai mult au fost…oamenii, personalităţile. Orgoliile.Un aspect de altfel dureros în România, ţara în care noi toţi ne pricepem la TOT. Fiecare dintre noi este şi medic, şi avocat, şi antrenor, şi preşedinte etc. Această perioadă de fapt mi-a arătat toţi oamenii din jur, oamenii cu care lucrez etc. Oamenii buni au devenit şi mai buni, iar oamenii răi au devenit…WOW! „Răi” e puţin zis. Fiecare însă răspunde de acţiunile şi deciziile sale, cel puţin aşa sunt de părere. Visurile pe care le aveam oarecum s-au transformat, mai ales în martie – iunie (până să reîncepem spectacolele şi concertele) în utopie. Din momentul în care am putut să organizăm concertele cu public, nu doar online, am simţit că trăiesc din nou, că lucrurile se întâmplă. Îmi trăiesc viaţa după motto-ul: ,,Ceea ce faci în viaţă are ecou în eternitate”. Când nu puteam face mai nimic, în afară de partea online şi dezvoltarea altor laturi electronice, am simţit că mi se taie aripile.