Luiza Rădulescu Pintilie
De la 1 septembrie a.c., în conformitate cu o lege aflată în vigoare, ar fi trebuit să aibă loc o majorare a pensiilor cu 40%. Deşi nu mai e mult până la acea dată, iar pe această temă s-a discutat aproape zilnic, singura certitudine a fost până acum câteva zile că de fapt nu există nicio certitudine, ci doar confuzii, dispute – tranşate inclusiv politic şi din ce în ce mai multe… incertitudini! Chiar dacă a fost decisă o majorare a valorii punctului de pensie cu 14%, începând de la 1 septembrie, lucrurile sunt departe de a se fi clarificat şi continuă să suscite, pe de o parte, dispute în plan politic, iar pe de altă parte nedumerire şi nemulţumire în rândul milioanelor de pensionari.
Am considerat necesar, în acest context, să purtăm un dialog cu un specialist apreciat în domeniul sistemelor de pensii – juristul Ion Dumitru, doctor în Drept al Universității din București („Magna Cum Laude”), cu o teză de doctorat având ca temă „Reforma sistemului de asigurări sociale în România”, cu o activitate recunoscută ca fost director al Casei Judeţene de Pensii Prahova, apoi ca director general în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice şi, în prezent, ca manager al unei instituții de pensii private – căruia îi mulţumesc pentru deschiderea cu care a acceptat acest dialog.
Vă prezentăm, în cadrul unui amplu interviu, opiniile domniei sale legate punctual de anunţata majorare a pensiilor, dar şi consideraţii extrem de interesante şi documentate legate de stabilitatea actualului sistem de pensii şi influenţa pe care o va avea majorarea de 14% a valorii punctului de pensie sau ar fi putut-o avea „suprarealistul” procent de 40%, precum şi despre actualul nivel al pensiei medii din România, importanţa unei demarcaţii clare între sistemul de asigurări sociale şi cel de asistenţă socială sau viitorul „tsunami” anticipat să se înregistreze prin numărul mare al pensionărilor de peste 10 ani.
– Scenarii peste scenarii, procente peste procente, evaluări peste evaluări, avertizări asupra pericolului colapsului sistemului de pensii din România sau, dimpotrivă, convingerea că există bani sufiecienţi şi că, de fapt, cineva nu vrea să-i împartă, acuzaţii reciproce între cei aflaţi la guvernare şi cei care ar vrea să ajungă acolo – cam aceasta e tot ceea ce au auzit, domnule director, în ultima vreme, la ore de maximă audienţă, din declaraţiile făcute de diverși oficiali – care pe deasupra se şi contrazic între ei, pensionarii care au așteptat să afle dacă, în virtutea unei legi care ar fi trebuit aplicată de la 1 septembrie, vor vedea înscrisă pe cuponul de pensie o majorare cu 40% a veniturilor cu care în prezent cei mai mulţi dintre ei abia supravieţuiesc de la o zi la alta. În final s-a decis o majorare cu doar cu 14%, ceea ce alimentează în continuare starea de nemulţumire. Într-o primă apreciere generală, cum catalogaţi o asemenea situaţie?
– Aş vrea, întâi de toate, să vă mulţumesc pentru amabila dumneavoastră invitaţie de a realiza împreună acest interviu. Sunt de mai bine de 10 ani plecat de la Ploiești, dar păstrez amintiri dintre cele mai plăcute din colaborarea impecabilă, uman și profesional, cu dumneavoastră, doamna Rădulescu, cu colegii dumneavoastră de la ziarul Prahova, cu mulţi alţi jurnaliști din presa locală. Pe vremea aceea se făcea presă, în mare parte, de bună calitate și îmi place să cred că situaţia nu s-a schimbat și că presa a rămas, necondiţionat, în slujba cetăţeanului.
Revenind la întrebare, după părerea mea, situaţia este evident tristă, nefericită, regretabilă. Așa se întâmplă când pensiile ajung dintr-un drept normal, legal, garantat constituţional, un subiect de dispute politice, uneori demagogice, mai ales în preajma alegerilor, iar pensionarii, dintr-o categorie socială demnă de tot respectul, într-o ţintă electorală ușor de păcălit, ca să mă exprim elegant. E adevărat, peste tot în lume, pensionarii sunt o categorie socială de temut pentru politicieni, atât prin număr, cât și prin disciplina cu care vârstnicii votează la toate alegerile. Dar, în funcţie de calitatea clasei politice, se creează o cutumă, se stabilește o limită a decenţei, o linie dincolo de care, oricât ar fi de aprigă lupta politică, nu se trece, dincolo de care nimeni nu are dreptul să se joace cu promisiunile și cu vieţile oamenilor. Ei, o astfel de abordare ţine de o anumită cultură, de educaţie, de caracter, de onoare. Citeam undeva că, într-o ţară europeană, în preajma ultimelor alegeri, puterea și opoziţia au convenit prin liderii lor să nu pună pensiile pe lista disputelor electorale publice, convinși fiind, și unii și alţii, de constrângerile drastice de ordin economic, social, financiar, demografic etc. cu care se confruntă și că o escaladare a promisiunilor electorale fără acoperire ar fi de neacceptat pentru bunul mers al societăţii. Or, după cum vedeţi, la noi se întâmplă – și nu de ieri de azi, de ani buni – exact contrariul. Doar luna de pe cer nu li s-a promis pensionarilor, deși mă gândesc că încă nu e timpul trecut! După 35 de ani de activitate în domeniul pensiilor, pot să vă spun că am văzut și știu multe despre viaţa și problemele pensionarilor și știu că viaţa lor nu e roz, iar problemele sunt multe. Dar nu există soluţii miraculoase! Și nicăieri în lume acestea nu se pot rezolva dintr-o dată și nici exclusiv pe seama sistemului de pensii. Sunt trei componentele pe care se sprijină protecţia socială a vârstnicilor: sistemul de pensii, sistemul de asigurări de sănătate și sistemul de servicii sociale pentru vârstnici. Toate trei funcţionează pe principiul vaselor comunicante: când una șchioapătă și rămâne în urmă, suplinesc imediat celelalte două. Dar ce te faci când toate trei au o situaţie precară și nu-și pot îndeplini misiunile specifice? Atunci o parte din protecţia socială pe care statul ar trebui să o asigure vârstnicilor trece, de voie, de nevoie, în sarcina altora – ONG-uri, biserică, familie, iar uneori, din nefericire, lipsește cu desăvârșire. Toate cele trei componente despre care vorbim înseamnă bani publici, care, din păcate, nu sunt niciodată de ajuns și care ar trebui cheltuiţi cu multă chibzuinţă. Altfel, decizii majore, extrem de importante, precum actualizarea pensiilor, de exemplu, luate fără o analiză temeinică, serioasă, pot fi extrem de dăunătoare, nu doar pentru mersul economiei, pentru progresul societăţii, ci și pentru sănătatea relaţiilor sociale, pentru convieţuirea normală, armonioasă între membrii societăţii, între toate generaţiile care o compun. În fine, pe de altă parte, după părerea mea, situaţia la care vă referiţi e înrăutăţită dramatic și de prestaţiile aproape maladive ale unor televiziuni de știri, care și-au făcut parcă din tema pensiilor o rapidă și facilă metodă de creștere a audienţei, disperându-i pe bieţii oameni, seară de seară, cu titluri apocaliptice privind falimentul iminent al sistemului de pensii, găzduind tot felul de pseudo-dezbateri pe tema pensiilor, care abundă în informaţii eronate, de multe ori tendenţioase și fără nicio legătură cu spiritul și litera legii pensiilor, cu reglementările legale în domeniul asigurărilor sociale.
– Deşi vorbim despre o temă de maximă actualitate, vă rog să acceptaţi un fel de întoarcere în trecut, când în timpul orelor de audienţă, aveaţi ca director al Casei Judeţene de Pensii Prahova, răbdarea şi priceperea să-i ascultaţi pe cei nedumeriţi ori nemulţumiţi, încât cei mai mulţi dintre ei să plece, chiar şi când nu aveau dreptate, mulţumindu-vă că i-aţi ajutat să înţeleagă o situaţie sau alta. Dacă ne-am închipui că sunt la ușa dumneavoastră cei peste 5 milioane de pensionari pe care îi are, în prezent, România – din nefericire, în cea mai mare parte persoane în vârstă, chinuite de singurătate şi împovărate de numeroase suferinţe încât mare parte a pensiei se duce pe medicamente – care aţi aprecia că este cel mai important lucru pe care ar trebui să îl ştie, fiindcă de fapt are legătură cu viaţa lor?
– Pentru că mă provocaţi la o întoarcere în trecut, trebuie să vă spun că, în întreaga mea activitate, am vorbit, cred, cu mii de pensionari, fără nicio exagerare. Audienţele mele de luni, dacă nu intervenea ceva „peste capul meu”, începeau dimineaţa și se terminau de fiecare dată după- amiaza târziu. Aș minţi să spun că nu mi-era greu. Uneori, la sfârșitul zilei nu mai puteam vorbi, efectiv. Dar aveam satisfacţia că, împreună cu colegii mei, făceam un lucru util. De multe ori rezolvam probleme concrete, de pensionare, ajutoare, indemnizaţii, chestiuni tehnice etc. Alteori, „problema” era pensia prea mică și dilema dacă nu cumva era greșit calculată, iar eu, în afara unei noi verificări minuţioase, care, de regulă, confirma calculul iniţial, nu puteam să fac prea multe, decât să-i ascult cu atenţie și să-i asigur că voi transmite mai departe nemulţumirea lor. Promisiunea asta – precedată de faptul că totuşi cineva a fost dispus să-i asculte – era pentru mulţi ca un medicament. Mă uitam, chiar dacă nu le puteam mări pensia, de multe ori, oamenii aceia ieșeau din birou cu o altă expresie pe faţă. În atâţia ani, am învăţat de la pensionari o mulţime de lucruri. Ce înseamnă să rămâi demn când necazurile te copleșesc, să fii generos când sărăcia pândește la colţul casei, ce înseamnă să zâmbești când te dor toate, inclusiv sufletul și nimeni nu știe. Am învăţat de la pensionari ce înseamnă sacrificiul de dragul copiilor, al nepoţilor. Am învăţat de la mulţi pensionari că sunt gata să accepte sărăcia, dar n-ar accepta niciodată nedreptatea. Vă mărturisesc că profesional, uman, n-a existat bucurie mai mare decât să mă întorc la Ploiești și, după mulţi ani, oameni venerabili pe care nu-i cunosc, nu mi-i amintesc, să-și scoată pălăria, să mă salute cu atâta respect și să-mi mulţumească pentru că o dată, demult, i-am ajutat cumva la pensie. Pentru mine, vă rog să mă credeţi, astfel de momente sunt răsplata cea mai de preţ pentru atâţia ani de muncă la Casa de pensii. Și, atunci, ce le-aș putea spune eu pensionarilor în vremurile astea dramatice, bulversante, pe care le trăim?! Aș fi, ca întotdeauna, foarte sincer și le-aș explica deschis cum stau lucrurile, așa, după știinţa mea, care sunt perspectivele pentru mâine, pentru anii următori și apoi le-aș răspunde deschis la orice întrebare le-ar trece prin cap. Aș face apel la înţelepciunea domniilor lor și i-aș îndemna ca măcar în materie de pensii să nu mai creadă orice și pe oricine apare la televizor. Din păcate, să apari azi la televizor nu mai e deloc o garanţie de încredere și, cu atât mai puţin, un lucru cu care să te mândrești. I-aș ruga să nu uite nicio clipă că pensia e un drept, reglementat prin legi și garantat prin Constituţie, și nu o pomană din mila nu știu cui. I-aș ruga să rămână încrezători că, în pofida dificultăţilor generate de pandemia asta, de criza economică care bate la ușă, dar și a incompetenţei, a demagogiei și a politicilor uneori greșite ale unor guvernanţi vremelnici, sistemul public de pensii funcţionează și pensiile se plătesc. Cu eforturi considerabile, dar se plătesc. Trebuie să fie grija de căpătâi a guvernanţilor, a întregii clase politice, pentru securitatea fondului de pensii, sănătatea acestuia, astfel încât nivelul pensiilor să poată fi actualizat în pas cu dezvoltarea economică, cu progresul societăţii, cu bunăstarea celorlalte categorii sociale, pe baza principiilor contributivităţii, solidarităţii și echităţii sociale. Vă asigur că nu sunt vorbe mari, este credinţa mea despre ceea ce înseamnă o stare de normalitate, la care cred că tânjim cu toţii.
– Mă adresez de această dată specialistului în domeniul sistemelor de pensii, cunoscându-vă echilibrul cu care vă raportaţi la situaţia reală: cum caracterizaţi sistemul de pensii actual din punct de vedere al stabilităţii lui şi cum credeţi că îl poate influenţa majorarea de 14% a valorii punctului de pensie anunţată ?
– Sistemul de protecţie socială al unei ţări, care înglobează cele două mari componente ale sale, asigurările sociale (pensii, sănătate, șomaj, accidente de muncă și boli profesionale) și asistenţa socială (persoane cu handicap, copii aflaţi în dificultate, beneficii generale etc.) ocupă un loc important în peisajul instituţional al unei ţări, nu doar prin numărul semnificativ al beneficiarilor, prin natura specială a valorilor sociale ocrotite, cât mai ales prin procentele consistente din PIB alocate și aflate într-o continuă creștere. De aceea, stabilitatea, soliditatea, predictibilitatea sistemului de protecţie socială, ale sistemului de pensii, în special, reprezintă tot atâtea condiţii pentru o dezvoltare economică sănătoasă, pentru progresul societăţii, pentru bunăstarea cetăţenilor.
Referitor la stabilitatea sistemului actual de pensii de la noi, ca de altfel a oricărui alt sistem de pensii publice, aceasta ar putea fi analizată sub multe aspecte, dar m-aș opri acum numai la două, cele mai importante, după părerea mea: legislativ și financiar.
În primul rând, trebuie spus deschis că sistemul public de pensii se confruntă cu o instabilitate legislativă cronică. De la începerea reformei sistemului de pensii, odată cu adoptarea Legii nr.19/2000, s-au mai adoptat încă două legi ale pensiilor, nr. 263/2010 și, respectiv, nr. 127/2019. Și sunt toate premisele ca în viitorul apropiat să mai apară una. Am făcut o analiză pe vremea când activam în sistemul public și am constatat că, în cei aproape 10 ani cât s-a aflat în vigoare, Legea nr. 19/2000 a fost modificată o dată la 45 de zile (!), ceea ce este enorm de mult, iar legile de pensii următoare n-au avut nici ele o soartă mai bună. Așa ceva n-o să vedeţi nicăieri în lume. Această instabilitate legislativă nu doar că a reușit să-i zăpăcească pe toţi (angajatori, salariaţi, pensionari, funcţionari ai caselor de pensii, instanţe, analiști, jurnaliști, politicieni etc.), încât uneori nimeni n-a mai înţeles nimic, nici măcar noi, cei care scrisesem legea, dar a creat dificultăţi serioase în cunoașterea, înţelegerea și aplicarea corectă a legii și, implicit, în funcţionarea sistemului. De pildă, aplicaţiile informatice utilizate la calculul pensiilor nu reușeau, cu toate eforturile depuse, să ţină pasul cu avalanșa de schimbări ale legii pensiilor, venite în cascadă. Din păcate, se constată că această instabilitate legislativă continuă și azi și asta nu va aduce nimic bun.
Din punct de vedere al stabilităţii financiare, sistemul nostru de pensii se confruntă, în linii mari, cam cu aceleași probleme cu care se confruntă și celelalte sisteme de pensii din lume: îmbătrânirea populaţiei, scăderea drastică a natalităţii, deteriorarea alarmantă a raportului dintre contribuabili și pensionari. Altfel spus, creșterea vertiginoasă a cheltuielilor cu protecţia socială a persoanelor vârstnice și posibilităţile tot mai reduse ale generaţiilor tinere de a putea asigura aceste resurse. Peste toate acestea, la noi se mai adaugă două probleme la fel de importante: migraţia masivă a forţei de muncă (conform OCDE, România a pierdut 3,5 milioane de locuitori în ultimii aproape 30 de ani) și faptul că reforma sistemului de pensii a început la noi relativ târziu și nici n-a avut fermitatea și consecvenţa obligatorii într-un asemenea proces.
Rezumând, sistemul public de pensii nu e într-un pericol iminent, dar nici nu putem spune că se simte prea bine! E nevoie în mod cert de continuarea reformei, de decizii majore corecte, înţelepte, inspirate, care să asigure sustenabilitatea financiară a sistemului pe termen mediu și lung, dar aș spune și echitatea între toţi participanţii la sistem.
În ceea ce privește majorarea de 14% a valorii punctului de pensie anunţată, eu sunt de părere că totul e în regulă dacă ai banii necesari. În schimb, măsura va influenţa în scurt timp sustenabilitatea sistemului dacă nu-i ai! Lucrurile sunt relativ simple: în mod normal, valoarea totală a contribuţiilor plătite de asiguraţi ar trebui să acopere valoarea totală a pensiilor în plată. Din multe motive, obiective și subiective, acest lucru nu se întâmplă de foarte multă vreme. În situaţia asta, intervine statul, ca garant al sistemului public de pensii. Cum nici veniturile statului nu sunt îndestulătoare, atunci se împrumută. Dar împrumuturile astea costă, banii împrumutaţi trebuie daţi înapoi și toată această datorie se mută, pe mulţi ani de-acum încolo, pe umerii generaţiilor viitoare. E corect, e moral? Sigur că subiectul este aprig disputat, că părerile sunt împărţite și extrem de diverse, de la cei care și-ar dori acel „suprarealist” 40%, pe principiul „bucură-te de ziua de azi”, la cei care sunt de acord cu majorarea, dar una echilibrată, cu măsură, în funcţie de resursele reale, până la cei care spun „e criză, se închid mii de firme, avem un milion de șomeri, în astfel de condiţii a majora pensii și salarii e sinucidere curată”. Desigur, fiecare dintre noi avem o părere, în funcţie de educaţia, pregătirea fiecăruia, dar și de propriul interes. Înţelept mi s-ar părea însă să-l putem depăși, să chibzuim un pic și să ne gândim un moment și la interesul general, la binele comun. Sigur că avem cu toţii o grămadă de nemulţumiri legate de ţara asta: de 30 de ani am fost minţiţi, am fost duși cu vorba, în timp ce alţii fură ca-n codru, unii își trag tot felul de privilegii, își măresc salariile, au pensii speciale nesimţite, prea mulţi bani irosiţi, cheltuiţi aiurea, averi colosale nejustificate, în timp ce alţii se zbat într-o sărăcie cruntă și multe, multe alte nedreptăţi. Așa e! Dar nimic nu poate justifica, în compensare, ca să zic așa, decizii care pot pune grav în pericol nu doar prezentul, ci și viitorul acestei ţări și, până al urmă, al nostru, al tuturor. După mine, ca simplu specialist, un lucru e clar: pensionarii au dreptul la actualizarea anuală a valorii punctului de pensie, conform mecanismului precis reglementat prin lege. Dacă, dincolo de aceasta, sunt identificate resurse suplimentare certe, o decizie de majorare suplimentară a valorii punctului de pensie ar fi, în opinia mea, salutară.
– Dacă ar fi să caracterizaţi nivelul pensiei medii din România anului 2020, ce aţi spune ?
– V-aș spune că, potrivit Eurostat, cu o pensie medie de 322 euro (luându-se în calcul pe lângă sistemul public și celelalte sisteme neintegrate), România se situează pe penultimul loc în Uniunea Europeană, doar Bulgaria aflându-se în urma noastră. Potrivit aceluiași Eurostat, pensia medie din România reprezintă 1/5 din pensia medie europeană. Ce pot să spun?! Din păcate, România este încă una din ţările sărace ale UE. Un studiu recent arăta că un român din 3 trăiește în sărăcie, iar unul din 6 trăiește în sărăcie extremă. Din cei aproximativ 5 milioane de pensionari ai sistemului public, cca. 800.000 beneficiază de indemnizaţia specială pentru pensionari, în valoare de 704 lei și care de la 1 septembrie înţeleg că va fi de 800 de lei. Sigur că am pornit de foarte jos, că s-au făcut pași înainte, dar mai e mult până să ne apropiem de mediile UE. Mă uitam, zilele acestea, pe statisticile Casei Naţionale de Pensii, la luna iulie 2020, pensia medie de asigurări sociale din sistemul public, adică a celor aproape 5 milioane de pensionari de asigurări sociale, este de 1343 de lei, în timp ce pensia medie pentru limită de vârstă cu stagiu complet de cotizare este de 1623 de lei. E adevărat, pensia medie din România, deși a crescut an de an, e în continuare mică și neîndestuătoare pentru un trai decent. Dar dacă am face o analiză a pensiilor medii pe categorii, comparativ cu structura pensionarilor pe categorii de pensii, s-ar putea trage unele concluzii interesante. Astfel, am constatat că, din cei aproape 5 milioane de pensionari ai sistemului public, doar aproximativ 60% sunt pensionari pentru limită de vârstă cu stagiul complet de cotizare (prestaţia standard într-un sistem de asigurări sociale pentru pensie), ceilalţi 40% fiind pensionari pentru limită de vârstă cu stagii incomplete, pensionari de invaliditate, de urmaș etc. Tehnic vorbind, ponderea destul de mare a pensionarilor cu stagii mici și foarte mici de cotizare, realizate în marea lor majoritate la salariul minim pe economie și cărora din cauza nivelului extrem de scăzut al pensiilor rezultate din calcul li se acordă acea indemnizaţie specială, influenţează negativ pensia medie la nivel de sistem. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că nici valoarea punctului de pensie, cu tot trendul ei crescător, nu a atins încă acea rată de înlocuire din salariu optimă, care să asigure un nivel rezonabil al pensiei și un trai decent pentru pensionari.
– Pe cât de mult se vorbeşte despre pensii, pe atât de mult se aduc în discuţie şi termeni care uneori nu ajută înţelegerea de către cel interesat, ci dimpotrivă. Iar împărţirile pe cei trei „piloni”, însoţite de cifre şi iar cifre, reprezintă una dintre cele mai frecvente formule a discursului politic sau al celor cu responsabilităţi decizionale, aşa încât v-aş ruga să explicaţi pe înţelesul omului obişnuit această structură a actualului sistem de pensii din România.
– Înainte de structura sistemului actual de pensii, am să vă spun două vorbe despre începuturile și evoluţia sistemului nostru de pensii. Trebuie să știţi că România are tradiţie în materie de pensii. În 1865 și 1890 apar primele forme de pensii pentru funcţionarii statului, civili, militari și ecleziastici. În 1895 apar primele scheme obligatorii de asigurări sociale pentru muncitori. Până la finele anului 1948, în România au funcţionat autonom, independent, o puzderie de case de pensii, multe din ele ale unor bresle profesionale. Toate aceste case, cu numai câteva excepţii, avocaţi, câteva culte religioase, au fost unificate la 1 ianuarie 1949 în sistemul asigurărilor sociale de stat. Pe lângă sistemul asigurărilor sociale de stat, s-au înfiinţat și au funcţionat ulterior câteva sisteme de pensii autonome, neintegrate în sistemul public, precum: cel al membrilor cooperativelor meșteșugărești, cel al membrilor cooperativelor agricole de producţie, al meșteșugarilor cu ateliere proprii, al ţăranilor din zonele necooperativizate etc. La finele anului 1989, sistemul asigurărilor sociale de stat se afla în cea mai invidiată situaţie din toată istoria sa: existau peste 8 milioane de salariaţi și puţin peste 2 milioane de pensionari. Între 1990 și 2000 a fost perioada de tranziţie la economia de piaţă, sistemul de pensii de stat a integrat treptat toate sistemele mici, aflate aproape în incapacitate de plată. Numai că problemele economice, șomajul ridicat, inflaţia galopantă, multe decizii eronate adoptate în materie de pensii, în special cu privire la indexare, au bulversat sistemul public de pensii, confruntat cu mari dificultăţi de plată a pensiilor. După o perioadă de câţiva ani de analiză și pe baza consultanţei oferite de organisme internaţionale, în special Banca Mondială, s-a demarat reforma sistemului public de pensii, concretizată prin adoptarea Legii nr. 19/2000. Reforma viza așezarea sistemului public de pensii pe noi baze, sprijinindu-se pe noi principii, urmărind creșterea veniturilor, reducerea graduală a cheltuielilor, recalcularea tuturor pensiilor pe principiile noii legi, instituirea unui sistem administrat autonom, pe baze tripartite. Totodată, având în vedere experienţele altor sisteme publice de pensii, România a adoptat soluţia unui sistem de pensii bazat pe trei piloni, care să asigure diversificarea și securizarea finanţării protecţiei sociale la bătrâneţe, pe principiul acela „să nu-ţi pui toate ouăle într-un coș”. Pilonul 1 este reprezentat de sistemul public de pensii, binecunoscut. Este vorba despre un sistem obligatoriu, administrat public, contributiv, finanţat după metoda „Pay-as-you-go” (plată pas cu pas), redistributiv, bazat pe solidaritate socială și prestaţii definite (altfel spus, sistemul prevede o formulă prestabilită de calcul al pensiei). Pilonii 2 și 3 au, în linii mari, aceleași caracteristici, sunt sisteme administrate privat, contributive, cu finanţare completă, conturi individuale și contribuţii definite (sistemul nu prevede o formulă prestabilită de calcul, prestaţiile fiind stabilite în funcţie de sumele acumulate în contul individual). Deosebirile constau (pe lângă alte câteva de ordin tehnic) în faptul că Pilonul 2 este obligatoriu, în timp ce Pilonul 3 este facultativ. Contribuţiile la Pilonul 2 reprezintă o parte din contribuţia de asigurări sociale virată la Pilonul 1, în timp ce contribuţiile la Pilonul 3 sunt în sarcina participantului, uneori și a angajatorului, în ambele cazuri contribuţiile fiind limitat deductibile fiscal, în condiţiile legii.
– Din punctul dumneavoastră de vedere, ce aţi trece pe primul loc, într-o caracterizare succintă a sistemului de pensii actual, la capitolul pozitiv şi ce anume la polul opus ?
– La capitolul pozitiv, aş trece un element „proaspăt” – e cumva și „meritul” pandemiei ăsteia! – și care, în opinia mea, reprezintă un real progres. Este vorba despre pașii făcuţi în materie de digitalizare și debirocratizare, faptul că în sistemul public de pensii se promovează cu mai multă convingere comunicarea la distanţă cu pensionarii, cu asiguraţii, cu beneficiarii sistemului. Faptul că, în mare parte, cererile de acordare a prestaţiilor se pot depune online, inclusiv documentele doveditoare, că se urmărește reducerea până la eliminare a situaţiilor în care oamenii sunt nevoiţi să se deplaseze la sediile caselor de pensii. La polul opus, adică negativ, aș menţiona, fără tăgadă, lipsa consensului politic asupra sistemului de pensii și mă refer în primul rând la sistemul public, dar și la componentele de pensii private. De aici, instabilitatea legislativă cronică, inconsecvenţa și uneori incoerenţa măsurilor de reformă, inconsistenţa unor măsuri de protecţie socială. Absenţa unei concepţii clare, bine definită, asumată prin consens de clasa politică, măcar în punctele cardinale- aspectele fundamentale ale reformei, cu privire la sistemul de pensii și evoluţia lui viitoare, a creat reale dificultăţi în funcţionarea normală a sistemului public de pensii, care s-au repercutat în cele din urmă asupra participanţilor la sistem.
– Sunt aduse din ce în ce mai des în discuţie elemente potrivit cărora, peste zece ani, numărul pensionarilor va „exploda” în România, fiindcă atunci se vor retrage din activitate cei care aparţin aşa numitei generaţii a „decreţeilor”, respectiv cam 2 milioane de persoane, în timp ce populaţia activă scade, fie în contextul declinului demografic, fie pentru că tot mai mulţi români pleacă unde văd cu ochii după un trai mai bun. Din această perspectivă, care este punctul dumneavoastră de vedere?
– Într-adevăr, va fi o problemă serioasă de susţinere financiară, pentru că, pe de o parte, e vorba despre numărul mare al persoanelor care ies de pe piaţa muncii, deci nu mai plătesc contribuţii, ceea ce înseamnă că veniturile la fondul de pensii scad simţitor, iar pe de altă parte, acestea devin pensionari, ceea ce înseamnă că, practic, cheltuielile vor exploda. Va fi probabil ceva asemănător cu un „tsunami”! N-ai cum să-l oprești, dar poţi să încerci să limitezi proporţiile dezastrului. Pentru aceasta, însă, trebuie luate din timp (nu peste noapte!) măsuri serioase de reformă, pentru creșterea veniturilor și gestionarea mai bună a cheltuielilor. Pentru creșterea veniturilor, este nevoie, în principal, de creșterea numărului de contribuabili, îmbunătăţirea gradului de colectare a contribuţiilor, dar și, pe cât posibil, de creșterea salariilor. E nevoie de noi locuri de muncă, de atragerea de investitori, de reducerea migraţiei forţei de muncă, de stimularea natalităţii. Pe de altă parte, în materie de cheltuieli, trebuie făcută o dată pentru totdeauna o demarcaţie clară între asigurări sociale și asistenţa socială, o revedere a acelor prevederi legale care permit cu mult prea mare ușurinţă obţinerea unei pensii de asigurări sociale, în special a pensiei de invaliditate. Dacă mă întrebaţi pe bine, legat de pensionarea „decreţeilor”, ca să mai diminuez mareea asta, iminentă, de noi pensionari, pentru o perioadă limitată de timp, aș stimula financiar – nu știu acum, la salariu, la pensie, dar oricum, cât mai inteligent – rămânerea în activitate și amânarea pensionării. Și ăsta e doar un exemplu.
– Am făcut apel la calitatea dumneavoastră de apreciat director al Casei Judeţene de Pensii Prahova, pentru echilibru daţi-mi voie să mă adresez acum celui care manageriază lucrurile în acelaşi domeniu, dar din perspectiva pensiilor private. Ce apreciaţi că ar fi bine să fie cunoscut din această perspectivă?
– Participanţilor la Pilonul 2 – pensii private obligatorii le-aș reaminti că sumele transferate lunar de Casa Naţională de Pensii la fondul privat de pensii, din CAS-ul virat la sistemul public, odată intrate în cont, devin proprietatea lor. Și ca proprietari, e bine să nu-și lase proprietatea în nelucrare. Desigur, de administrarea fondului de pensii se ocupă administratorul autorizat. Dar, ca participanţi, urmăriţi permanent ce se întâmplă cu banii dumneavoastră, nu așteptaţi să vină vârsta de pensionare! Studiaţi cu atenţie comunicările periodice ale administratorului, accesaţi din când în când pagina web a ASF-Autoritatea de Supraveghere Financiară și comparaţi rezultatele financiare ale celorlalte fonduri. Fiţi atenţi la comisioane, fiţi atenţi la gradul de risc al fondului! Iar dacă veţi constata că evoluţia fondului dumneavoastră este nesatisfăcătoare, trebuie să știţi că vă puteţi transfera oricând la fondul de pensii preferat din Pilonul 2, gratuit, fără niciun fel de cost. O penalitate de transfer se percepe doar dacă cererea se depune la mai puţin de 2 ani de la aderare. Aceasta e valabil și pentru cei care v-aţi ales singuri fondul de pensii și pentru cei care, nexprimând nicio opţiune, aţi fost repartizaţi aleatoriu la un fond.
Aceleași sfaturi și pentru participanţii la Pilonul 3 – pensii private facultative. În plus, nu uitaţi că aveţi posibilitatea să împărţiţi cu angajatorul contribuţia la un fond de pensii facultative și că aceste contribuţii, atât la angajat cât și la angajator, sunt deductibile fiscal în condiţiile legii.
În fine, mesajul meu este că, indiferent dacă este vorba despre o pensie publică, o pensie privată obligatorie sau facultativă ori este vorba despre diverse forme de asigurare, instrumente sofisticate pe piaţa de capital ori banale forme de economisire, de fapt este vorba despre banii noștri, de aceea nu e indicat să lăsăm lucrurile la voia întâmplării. Să consultăm întotdeauna un specialist în care avem încredere. Și, de ce nu, să ne îmbogăţim zi de zi educaţia financiară.
