Luiza Rădulescu Pintilie
Există astăzi deopotrivă lângă noi tineri îmbătrâniţi cu mult, mult înainte de vreme, dovedindu-se blazaţi fără a-şi deschide aripile şi a încerca exerciţiul zborului, dar şi vârstnici atât de tineri în gândirea, în trăirile şi în statornicia şi neobosirea faptelor lor- unele excepţionale, îndreptăţite să fie urmate- încât nu pot să nu mă gândesc că, probabil, pe ei i-a avut sub priviri şi Lucian Blaga atunci când a spus că pentru spirit timpul este o dimensiune a întineririi. Şi mărturisesc că, pe cât de mult mă întristează îmbătrânita tinereţe, pe atât de mult mă fascinează cei care îşi păstrează vârstele la hotarul cel tânăr al existenţei, fiindu-le nu o dată model şi imbold şi acelora care sunt la vârsta de drept a anilor tineri şi-i lasă să treacă pe lângă ei !
Şi mi se pare interesant că, trăind „pe viu” părţi mari din istorie, martorii aceştia înţelepţiţi de timp devin nu numai mărturisitori a ceea ce a fost şi merită ştiut, dar scriu la rându-le istorie.Şi nu am niciun dubiu că între oamenii aceştia excepţionali, ca şi faptele lor, are locul său şi inginerul pensionar prahovean Constantin Ilie, cel care şi l-a ales ca model de viaţă pe arhitectul Toma T. Socolescu şi care şi-a „zidit”, la rândul său, în cei peste 90 de ani de viaţă, cărămidă cu cărămidă, nu numai o carieră inginerească apreciată în domeniul construcţiilor- semnătura sa fiind purtată de numeroase clădiri reprezentative din Prahova, din ţară şi din lume- dar şi o frumoasă vocaţie întru spirit, pusă cu dăruire şi entuziasm în slujba comunităţii. Şi în numele căreia, chiar când citiţi aceste rânduri, are nu unul , ci trei proiecte înspre care îşi concentrează, neobosit, toată energia şi tinereţea minţii şi a sufletului!
– Distinse domnule Constantin Ilie, puţini dintre cei care vă respectă şi vă apreciază pentru neobosita implicare în proiecte cultural-istorice ştiu că ,de fapt, sunteţi de formaţie inginer constructor şi că, din cei peste 90 de ani de viaţă, aproape cincizeci i-aţi dedicat, cu aceeaşi pasiune, acestei profesii. De unde, aşa cum vă autodefiniţi, pasiunea pentru voluntariat în istoria comunitară ?
– Sunt născut la 18 martie 1929, în comuna Păulești-Prahova, în care am copilărit și unde am absolvit cursurile școlii primare, în anul 1942. În acea perioadă, primar al comunei era profesorul-arhitect Toma T. Socolescu. La sfatul său, părinții m-au înscris la Liceul Comercial de Băieți „Spiru Haret” din Ploiești, frecventat șase ani în clădirea Palatului Școlilor Comerciale de pe actuala stradă Gheorghe Doja. Prin reforma învățământului din anul 1948, desființându-se liceele și apărând școlile medii , noi cei de la Comerț am fost mutați în clădirea fostului Liceu „Sfinții Petru și Pavel” de pe Bulevard. Acolo, după doi ani, sub umbrela unei efemere școli numită Școala Tehnică de Administrație Economică, după terminare și bacalaureat, am primit o diplomă de contabil.
Deși doream să fiu aviator, istoric sau geolog, o mulțime de împrejurări neprevăzute, cu peripeții- scrise pe larg în lucrarea mea memorială ” OMUL ȘI ANII LUI ”- mi-au schimbat dorințele, deschizându-mi drumul, în timpul armatei, spre Facultatea de Construcții Civile Industriale și Agricole din București, frecventată în anii 1953- 1958, devenind inginer constructor (n-n-în fotografie, tânărul student Constantin Ilie).
Am practicat ingineria în execuția construcțiilor circa 15 ani, fiind angajatul unor unități de profil din mai multe sectoare ale economiei. Experiența obținută inițial în execuție am folosit-o mai târziu în proiectare, la Institutul de Proiectări Instalații Petroliere- actualul IPIP- până la pensionarea din 1989, dar și după, cu autorizație în mediul privat ca inginer proiectant, expert judiciar atestat pentru construcții, verificator și expert în construcții atestat pentru structuri metalice.
Pasiunea pentru voluntariat a istoriilor comunitare s-a dezvoltat în trepte. După ce terminasem cu ingineria, fiind la pensie, umblând pe frumoasele meleaguri păuleștene, am scris o scurtă istorie, pe care Societatea Culturală „Ploiești Mileniul III „ mi-a a tipărit-o în anul 2005. A fost o lucrare de debut și izvor al unor acțiuni paralele de istorie comunitară în Păulești și în Ploiești, care se împleteau strâns între ele. În acest fel, după 2009 au urmat scrierile despre principale repere ale istoriilor comunitare, publicate la societatea culturală amintită, al cărei membru sunt, dar și multe articole în câteva reviste locale și nu numai. Dintre acestea, voi menționa doar două : pentru satul meu natal „ PĂULEȘTII DIN PRAHOVA. Repere monografice ,comentarii, amintiri ” și pentru comunitatea în care trăiesc de circa 60 ani – „MAREA CARTE A PLOIEȘTILOR”, vol 2, capitolul IV, Clădirile ploieștene din perioada 1940-2010.
– Am aflat dintr-o mărturisire pe care aţi făcut-o public că undeva, în Siria, există o construcţie cu totul specială în domeniul ingineresc care vă poartă semnătura. Despre ce este vorba?
– E vorba despre un coş metalic necesar pentru evacuarea gazelor arse din instalaţia de desulfurare proiectat pentru o rafinărie din Banias-Siria. Îl consider un proiect de vârf în activitatea mea de proiectant de construcţii metalice, angajat al IPIP-ului. Este un coș înalt de 120 m, cu diametrul de 1,4 m, care urma să fie exploatat la o temperatură interioară de 400 grade Celsius. Fiind lângă Marea Mediterană, trebuia să reziste la o acţiune a vântului de 190 km/oră. Pentru stabilitatea la răsturnare, coşul era rezemat în şapte puncte, până la înălţimea de 100 m, pe o structură de metal, cu zăbrele, proiectată de inginerul Dumitru Barus (şeful atelierului), restul de 20 m stând în consolă. Pentru realizarea lui am folosit un oţel special, rezistent la temperaturi ridicate care, suplimentar, a fost termoizolat prin interior cu un beton refractar, adus din import. Dar, cu răbdare și perseverență și ceva sprijin de la renumitul meu profesor din facultate- academicianul Mazilu Panaite- am rezolvat problema proiectării și a urmăririi confecționării tronsoanelor lui într-o uzină din Moreni. În final, coșul a fost executat, l-am văzut după terminare doar într-o fotografie. Nu știu dacă astăzi , în condițiile tulburi din acea zonă, mai există sau nu.
– În Prahova și în România, ce aveţi trecut pe harta realizărilor dumneavoastră inginereşti ?
– Sunt sute de obiective , clădiri mici şi mari, blocuri, drumuri, conducte, rezervoare, turnuri pentru antene și suținere de utilaje în toate rafinăriile din România și câteva în străinătate, cu detalii în lucrarea memorială amintită mai sus. Dintre ele pot să nominalizez: clădirea din 1960 pentru Filarmonica din Ploiești ; execuția structurii de rezistență în zona cu stâlpii în Y a Palatul Admnistrativ din Ploiești ; controlul execuției betoanelor la stația telecabinei din Sinaia la Cota 2000, pe muntele Furnica; două hale de producție la Bucov-Prahova, expertizarea și consolidarea sediul clădirii „ Confind” din Câmpina și ultima lucrare din inginerie – transformarea unui depozit frigorific de mere în atelier de cămăși la Lipănești Prahova.
– Aveţi o aplecare cu totul specială spre punerea în valoare a personalităţii şi operei arhitectului Toma Socolescu. Probabil că pregătirea dumneavoastră în domeniul construcţiilor a fost un prim pas în această apropiere. Care au fost celelalte argumente pentru entuziasmul cu care susţineţi acest demers?
– Numele corect este Toma T. Socolescu. L-am cunoscut în copilărie, în relațiile de lucru dintre tatăl meu (ajutor în ferma sa, la vânătoare, casier comunal, agent agricol) și domnul profesor. Fiind primar, îmi oferea pachete de cărți ca premii la școala primară. În anii liceali, începuți în anul 1942, în clădirea Palatul Şcoliilor Comerciale din Ploiești, am rămas impresionat de placa memorială de marmură, din frumosul hol, în care, pe lângă numele finanțatorilor, era înscris și numele primarului meu . Spre regretul meu, placa a dispărut după anul 1948. Mai târziu, am aflat că marele ploieștean era făuritorul mai multor monumente de arhitectură din Ploiești, din prima parte a secolului al XX-lea, între care și superbele Hale Centrale, dar și ctitorul principal al unor instituții culturale : Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” și Muzeul de Arte Frumoase, din Ploiești, alegându-mi-l astfel ca model în viață. L-am vizitat la conac cu liceeni din sat, cu colinde, în anii de traume. Ultima întâlnire directă a fost în anul 1956, la Bariera Găgeni, din Ploiești, când obosit și bătrân aștepta o ocazie spre Păulești, chemat să-și rezolve o problemă cu conacul confiscat. L-am salutat ca în copilărie cu „Sărut mâna, Domnule Profesor”. Şi-a amintit de mine și am văzut cum i s-a luminat fața spunându-i că sunt student la Construcții.
Ca arc peste timp, după debutul din 2005 și apariția concomitentă a lucrării sale memoriale „AMINTIRI”, mi-am amintit de părintele meu spiritual și am declanșat, în anul 2009, acțiunea voluntară de scoatere din nedreapta uitare a lui TOMA T. SOCOLESCU. Acțiunea a fost susținută de iubitorii operei sale.Bilanțul acesteia, după 11 ani, este pozitiv. Cele patru busturi din spațiul public, cetățenia de onoare în Ploiești și Păulești, multe scrieri în lucrări publicate, două instituții, o piață, o stradă și o sală de clasă care îi poartă numele, plăcile așezate pe monumentele de arhitectură din Ploiești, publicarea scrierilor sale din anii de traume, inclusiv monografia pentru profesorul Ion Mincu, ca ultimă dorință, publicată de Editura Academiei Română, sunt repere fundamentale spre neuitare.
– Sunteţi un statornic căutător al comorilor documentare de arhivă.Ce simţiţi când descoperiţi, într-un document de epocă, o informaţie căutată sau, dimpotrivă, total neaşteptată?
– O surpriză și bucuria unui copil când primește un cadou, dar și dorința de a merge înainte și a fi util , atât cât aceasta va fi posibil.
– Dacă v-aş ruga să alegeţi trei elemente care definesc longevitatea dumneavoastră de viaţă, de pasiune, de implicare, de curiozitate, de entuziasm pe care le dovediţi din plin, care ar fi acelea?
– Răspund cu ultimul paragraf scris pe lucrarea mea memorială: „Se spune că în viaţă, ca să fii om, trebuie să îndeplineşti minim trei condiţii: să faci o casă, să sădeşti un pom şi să faci un copil. Eu consider, fără să mă laud, că le-am îndeplinit pe toate. Mărturisesc că am trăit învăţând, muncind, iubind şi, la sfârşit, scriind, considerând că în acest fel îmi fac datoria de om al acestui pământ.”
– Care e valoarea umană în care credeţi cel mai mult? Ce vă dezamăgeşte?
– Cred în iubire și libertatea de opinii. Sunt dezamăgit de manipulări și minciună.
– Cum vedeţi viitorul României?
-Mi-e greu să răspund la această întrebare, acum cu multe necunoscute în ecuația viitorului la răscruce de imperii .
– Sunteţi foarte prezent pe reţelele de socializare şi , vă mărturisesc , mă impresionează instantaneele pe care le postaţi şi în care apăreţi stând pe o băncuţă la poarta casei sau sub un copac din grădină , plimbându-vă prin pădure ori admirând un buchet cu flori de câmp. Credeţi în fericirea aceasta, a lucrurilor simple, de viaţă?
– Da , îmi place frumosul pe care îl găsesc în natura care ne înconjoară, în sfera creației universale.
– Care e proiectul înspre care vă concentraţi acum toată energia?
– Pe această temă am trei proiecte. În Ploiești, e vorba despre Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu Quintus”, care trebuie să-și pună de acord istoria trunchiată, scrisă după anul 2005, cu faptele părintelui meu spiritual, așa cum s-au întâmplat în realitate în toată perioada anilor1920-1944 ,respectiv înființarea, legalizarea și inaugurarea Muzeului de Arte Frumoase ploieștean, avându-se în vedere sursele din arhive și scrierile oneste. În acest sens, aștept cu nerăbdare discuțiile promise de conducerea actuală a muzeului, știind că la 16 octombrie 2020 se vor împlini 60 de ani de la decesul marelui ploieștean. Nu ar strica un filmuleț on-line similar cu cel al Bibliotecii „ Nicolae Iorga” , care şi-a recunoscut principalul ctitor .În acelaşi timp, la Păulești-Prahova consider că este necesar un muzeu comunitar, așa cum îl începuse și dotase primarul Toma T. Socolescu, în anul 1943, la care să se adauge într-un fel posibil și cele câteva obiecte de istorie comunitară regăsite în anul 2017, dar și un monument al eroilor, sus pe „Dealul Degerați”, peste rămășițele luptelor din anul 1944. În acest sens am făcut propuneri scrise, s-au început unele acțiuni, toate în stadiul de studii preliminarii.
Eu am aruncat sămânța în speranța unei susțineri active a celor care mi se vor alătura dorind ca Păuleştii să devină un sat turistic, spre binele şi mândria comunităţii, aşa cum vizionar a dorit și Toma T. Socolescu în urmă cu 80 ani.
