Florin Tănăsescu
L-am întâlnit din întâmplare. De fapt, el m-a recunoscut. Mi-a zis „Să trăiţi, domnu’! Scrieţi la ziar, acum. Cum e pe calculator, fără hârtie?”
L-am recunoscut după tatuajul pe care-l avea. Eu i-l făcusem, prin clasa a VIII-a. Tatuajul nu avea o inimă – deşi merita -, nici o ancoră, cum era moda, ci o mare greşeală după semnul egal: 7 X 7 X 7= 1989. Aşa m-am regăsit cu fostul meu prieten – Maculatorul.
– Tu ce mai faci? Unde lucrezi acum?
– Tot în domeniu. La Salubritate…
Maculatorul fusese prieten cu mine şi la gimnazială, şi la generală. Am ţinut legătura o vreme cu el, apoi l-am uitat.
El nu s-a supărat niciodată pe mine că nu i-am spus cum arată peniţa stiloului chinezesc de o sută de lei. Îi fuseseră rezervate doar creionul şi guma. Îi fusese stabilit şi preţul: „Nu dai nici doi lei pe unul ca ăsta!”. Aşa că 65 de bani. Face parte din rândurile arhivaţilor, aruncaţi la subsolurile prezententului. Este înscris în Sindicatul „Maculatura”, care niciodată nu a protestat că vrea spor de vechime, de condiţii grele. Sau de ruşinea vremurilor astea.
– Ştiţi pe cine uram eu cel mai mult în perioada aceea?
– Parcă n-aveai duşmani. Stăteai în banca ta, în umbra caietului dictando.
– Ascuţitoarea ! Cu creionul mă înţelegem bine cât avea vârful bont. După aia, mă durea sufletul când scriaţi cu vârful ascuţit. Şi îmi arată alt tatuaj, de pe obrazul stâng: „1989. Apoi, va urma perioada 1990-2000. 2000 şi ceva… Ce mişto va fi!”.
– N-aveam încotro. Trebuia să se înţeleagă ceva pe foaia ta, pentru ca, mai apoi, să trec „pe curat”. Erai, cum se spune acum, un draft la vremea aia.
– Draft sunt şi acum. Draft este şi Caietul dictando. Maculatură. O adun eu, că doar lucrez la Salubritate. Numai ascuţitoarea „s-a scos” după ’89. E pe cai mari. Nu mai e subţire, s-a îngrăşat binişor.
O dă pe glumă, simţind că povestea mă tulbură.
– Odată, am râs de dumneavoastră de erau să-mi sară paginile dintre coperte…
– Ce făcusem?
– Vă îndrăgostiserăţi de-o profesoară stagiară. Aveaţi şi hârtie parfumată.Urma să o puneţi în plic şi s-o trimiteţi, recomandată, domnişoarei. Era vacanţă. Eu nu am avut liber atunci. Scriaţi ceva, apoi ştergeaţi. Eu râdeam. Nici nu ştiaţi începutul. Dar, a venit de la sine. Trebuia să începeţi cu „Măi, dragă!”, scris după „7X7X7 = 1989”.
Zâmbesc şi eu acum, cu gândul la Caietul dictando, la Maculator, la Burete…
– Bem împreună o bere, să mai povestim?
– Domnu’, nu beau. Doar dumneavoastră, odată, m-aţi îmbătat cu ceva albastru. Credeaţi că sunt sugativa.
Avea dreptate. Vărsasem pe el călimara cu cerneală. L-am făcut „albastru ca gerul”.
Ca gerul care bântuie prezentul. Ca frigul ce cade de când ascuţitoarea-ţipătoare e singura care s-a scos din rândul generaţiei mele. Buretele nu mai poate să ştergă prezentul. E bătrân. E la pat, cu creta la căpătâi. Cândva duşmani, s-au împăcat.
Şi Maculatorul s-a împăcat cu soarta: „Nu dai nici doi lei pe unul din ăsta!”.
O întreb pe ascuţitoare cât valorez?
–Tu, mă? Nici doi bani!
Mă uit înapoi. Îmi fac cu mâna Creionul, Stiloul chinezesc, Creta. În capul oaselor se ridică şi bietul Burete. Mă roagă să-l iert că nu mai poate şerge, „de la stânga la dreapta, de sus în jos”, tot ce-i anapoda scris pe tabla – ţară.
Mai ales, de Sus în jos!
