Florin Tănăsescu
La început a fost Femeia roşie. A dispărut de parcă ar fi înghiţit-o pământul. Unii spun că la Oituz. Alţii, că la Mărăşti. S-a căzut la un numitor comun – lucru cam rar pe la noi – Mărăşeşti !
Soră-sa, Femeia galbenă, n-a trăit nici ea prea mult. Lumea vorbeşte că, de inimă rea, a murit în Bărăgan. Are şi cruce la căpătâi: Valul lui Traian.
Urma să se nască Femeia albastră. Urma, fiindcă Femeia- mare -albastră refuza să trăiască în ţara care-şi zice, încă, românească.
– „Ce vrei tu, ce vrei tu, mare-albastră?”, au luat-o cu vorbă bună şmecherii zilei, văzând că refuză să-şi piardă vremea lângă noi.
– Nici nu inspiră, nici nu expiră. Nu are flux, nici reflux. Deja e moartă. Sau, dintr-un capriciu, refuză să se nască!, este emisă părerea cvasigenerală a unui popor care se pricepe la toate. Mai puţin ce să facă, totuşi, cu o corabie numită „Libertate”. În treizeci de ani, a făcut din ea o targă, trasă pe uscat. Iar marea era atât de aproape…
– Uite Femeia de treizeci de ani !, exclamă Balzac.
– Uite-o pe Madame Bovary cea năzuroasă!, îşi dă cu părerea Flaubert.
– Am trăit s-o văd pe Mofturoasa Cheală!, exclamă Ionesco.
– Eşti absurd!, zice Femeia – mare – albastră. Nu-mi vezi algele din păr ?
Balzac pleacă pe litoralul bulgăresc, urmat de Flaubert. Ionesco tace. Aşteapă „Lecţia”, pe care urma să i-o predea Femeia albastră care refuza să se nască.
– Sunt compatriotele tale vegetale, vorbeşte marea. Plutesc în derivă, algele, cum o fac şi pe uscat. Busola nu arată, pentru ele, nici Nordul, nici Sudul. Deci, ce pretenţii poţi avea să admire Vestul? Sunteţi – unii dintre voi – suflete alge care s-au zbătut, cândva, pe uscat. Păcat !
– Păcat, de ce? Poate asta a fost alegerea algelor. A unora dintre ele, să nu le-amestecăm pe toate în aceeaşi ciorbă !, se-aude chiar trecutul naţiei, vorbind.
– Păcat de sora mea, Femeia- mare roşie ! Păcat că a murit de sete de libertate cealaltă, mijlocie: Femeia galbenă, cu pletele galbene, de grâu.
Încerc şi eu marea cu degetul:
– Dumneavoastră aţi văzut vreodată Bosforul, Dardanele?
– Fireşte. Acolo mă îndrept.
– Sunteţi albastră sau neagră?
– Aţi avut destulă vreme să vă hotărţi ce culoare are orizontul vostru! Eu pot deveni iar roşie, sau galbenă. Dar, niciodată albastră.
Asta a fost tot. Femeia care nu a vrut să se nască – cu atât mai puţin să trăiască – lângă noi a început să ridice-un baraj. Nu înainte de a trage spre ea, odată cu refluxul, şi targa pe care scria „Libertate”.
Femeia albastră nu mai există. Probabil, nici nu a existat vreodată.
Au rămas, între Carpaţi şi Dunăre, doar nişte alge.
Alge monocolore. Din ce în ce mai puţin, tricolore.
