Florin Tănăsescu
Criteriile pentru care am fost numit şef peste Apa Sâmbetei n-au relevanţă. În fişa postului scria clar: să nu las apa să se-abată – Doamne fereşte ! – din matca firească. Deci, să ajungă sănătoasă la vărsare. A doua obligaţie: să mă întorc cu ea şi s-o iau de la capăt. Să adun într-un geamantan de armată, cu lacătul încuiat, toate speranţele acestui neam.
În afară de prăjina cu care o mânam, aveam în dotare şi o pereche de ochelari de cal. Nu de alta, dar ştiţi ce mi-a zis nesimţita când eram în aval de Corabia? Să facem un blat. „Să mă cheme nu Apa Sâmbetei, ci să-mprumut al Senei nume. Să duc o luntre – plutitoare – ţară – pe sub Turnul Eiffel!”, a bolborosit ea. Atunci i-am zis să-şi vadă de cursul ei firesc: destinul neamului românesc.
Jurnal de bord:
Luni. Apa stătea. Băltea răbdătoare până s-a îmbarcat o generaţie a unei ţări. Cu calm îi aşteptam pe toţi să urce pe punte. Câte unuia îi mai trăgeam în cap o luntre, aducându-i aminte cine-i şeful. După ce i se umfla cucuiul, amărâtul zicea „Sărut-mâna!”. Apa Sâmbetei nu vedea. Doar pulsa.
Marţi. S-a urnit. Apa. Odată cu ea şi luntrea care plutea.
– În ce direcţie curge?, m-a întrebat unul, cam debusolat, care citise „Critica raţiunii pure”, a lui Kant.
– Nu-i treaba ta. Înapoi, marş !
Miercuri. Încep să mă confrunt cu oareşce răzmeriţă.
– Este „Revoltă pe Bounty”?, mă întreabă chelneriţa de la restaurantul plutitor, care servea la mese, unui popor, un lichior dulce- adormitor.
Nu era. Lumea stătea cuminte. Doar Apa Sâmbetei începuse să facă puseevaluri. Spre seară, o luase razna, tembela. Din ea fugeau afluenţi. Cu harpoanele, acoliţii mei au încercat să-i oprească. Geaba! Am dat sfoară în ţară. S-au ridicat baraje, să nu se-aleagă praful de-o apă, Apa Sâmbetei, care, nu-i aşa?, este aorta noastră. Dar, tot au scăpat câteva izvoare.
Unele s-au vărsat în Sena, altele în Rin, unele în Rhone. Câteva, în Amazon. Unul a ajuns direct în mare şi s-a întâlnit cu Rimbaud. Franţuzul i-a vorbit despre libertate şi alte chestii din astea. În fine…
Joi. În zori, doi pasageri – Blaga, cu „Luntea lui Caron” în mână, şi Camil Petrescu – se prezintă la mine.
– Care e treaba cu voi pe-aici, pe puntea suspinelor?!, i-am luat la rost, nu înainte să-i azvârl cartea poetului pe Apa Sâmbetei.
Petrescu, în schimb, mi-a zis că vorbeşte în numele mai multor „Escu” de la nord de Dunăre. ” Eu am văzut idei!”, îmi spune amărâtul.
– Pot să le văd şi eu?, am tunat. Apa Sâmbetei, aorta ce trece prin inima României, din nou a pulsat. I-am dat un imbold cu luntrea. Şi-a urmat cursul firesc, ducând – aţi ghicit! – ideile numitului Camil Petrescu.
Vineri. Alt „Escu”. Cezar Petrescu. Ăsta se duce cu de la sine putere şi scrie în Jurnalul de supravieţuire-plutire: „Întunecare”.
Sar ca ars. Rup fila. Deci, nu apare nicio consemnare a unui eveniment ieşit din tipar. Mă rog, din matca firească a unui neam.
Sâmbătă şi duminică sunt libere. La Corabia, cotele Apei Sâmbetei au scăzut.
Pompierii cară de zor cisterne. Râul trebuie umplut până la-nceputul săptămânii viitoare.
Luni, se pune din nou în mişcare Apa Sâmbetei. La îmbarcare aşteaptă valize de armată, cu lacăte-ncuiate şi cheile aruncate în mare.
Pe ele scrie: „Întunecare”.
